Zorica Laţcu – “Poeti dupa gratii”

Maica Teodosia Zorica LatcuZorica Laţcu s-a născut în 1917, într-o familie de ardeleni. Între anii 1936-1940 studiază la Cluj filologia clasică (limbile greacă şi latină) şi urmează cursurile Facultăţii de Litere, specializarea limba şi literatura franceză. Lucrează ca preparator principal la Institutul Român de Lingvistică din Cluj, colaborând la realizarea Dicţionarului Limbii Române al Academiei Române, coordonat de Sextil Puşcariu.

Din 1941 publică la revista „Gândirea” poezii inspirate din mitologia greacă, dar şi poeme cu tematică creştină. În 1944 apare primul său volum, intitulat „Insula Albă”. În 1946 apare „Osana Luminii”, iar în 1949, „Poemele Iubirii”, volum dedicat părintelui Arsenie Boca, stareţ până în 1948 la Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus, cel care a îndrumat-o spre monahism. În 1948, intră în obştea Mănăstirii Vladimireşti de lângă Tecuci, sub numele de Teodosia.

În 1956 mănăstirea este închisă, o parte din maici sunt arestate, iar celelalte sunt forţate să renunţe la monahism. Maica Teodosia se numără printre cele arestate, făcând trei ani de închisoare într-un penitenciar din Miercurea Ciuc.

În perioada 1949-1970 îi apar încă patru volume de versuri: „Icoane pentru paraclis”, „Din pribegie”, „Grădina Doamnei” şi „Alte poezii”.

În 1970 se stabileşte la Braşov, continuă să scrie poezie, dar lucrează şi ca traducător. Traduce din Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Isaac Sirul şi Sfântul Simeon Noul Teolog.

În februarie 1990, când mănăstirea se redeschide, se întoarce la viaţa călugărească, pe care o mai părăseşte doar pentru a se muta la Domnul, în 8 august 1990. (sursă biografie: Poeţi după gratii)

Poeţi după gratii - de Zorica Laţcu

Noi nu suntem morţi!

Noi suntem undeva. În iarba moale,

În spicul copt, în ţarina fierbinte,

În munţii cu mândrele poieni la poale,

Noi n-am murit de tot, luaţi aminte!

Noi stăm şi astăzi strajă-ndelungată,

Sus, sus, la ale veşniciei porţi,

Să aducem iarăşi jertfă neîntinată,

Luaţi aminte, noi nu suntem morţi!

Când treceţi albe drumuri prăfuite

Care strălucesc în soare, luaţi aminte,

Păşiţi încet, cu rugi în gând rostite!

Căci nu călcaţi decât pe oseminte.

În smalţul florilor când străluceşte

Cu boabe mari de rouă sau de ploi,

Sclipirea lui de noi vă aminteşte,

De câte ori am plâns acolo noi.

Priviţi cu teamă sfântă crucea mică,

Pierdută undeva în ţintirim,

Fără de cea mai mică floricică,

Veţi înţelege-atunci că noi trăim.

Sus, sus, deasupra ţării undeva,

E cerul numai aur şi mătăsuri,

Cu nori strălucitori de catifea,

Şi-ntinderea lui nu mai poţi s-o măsuri.

Acolo-i veşnic zvon de rugăciuni

Şi zvon de aripi mari de heruvim.

Învăluiţi în dragoste trăim,

Cu capetele-ncinse de cununi.

Cum stăm noi jertfă lângă Dumnezeu,

Din noi se-nalţă flacăra cea vie,

Prin care-n ceruri amintim mereu

Că este pe pământ o Românie.

Şi dacă neamul plânge în nevoi,

Noi stăm de veghe sus necontenit

Şi cerem izbăvire pentru voi,

Căci numai pentru asta ne-am jertfit.

De-aceea, capul sus vi-l ridicaţi,

Tu, frate, soră, mamă şi părinte,

Aveţi mijlocitori pe fii şi fraţi.

Nu! Noi nu suntem morţi, luaţi aminte!

Pomelnic

Pe toţi cei ce în veacuri au căzut luptând

Pentru biruinţa Crucii prea cinstite,

Cei ce-n clipa morţii au avut în gând

Numele Treimii prea blagoslovite,

Şi pe toţi aceia care au râvnit

Slava şi cununa mai presus de minte,

Pomeneşte-i, Doamne, Tu, când vei veni

În Împărăţia slavei Tale sfinte.

Pe toţi mucenicii Neamului, eroi,

Luptători cu spada sau cu rugi sfinţite,

Toţi cei ce se roagă astăzi pentru noi

Şi ne scot în grabă tainic din ispite,

Şi pe toţi aceia care pentru neam

Au trăit în temniţi ca-n nişte morminte,

Pomeneşte-i, Doamne, Tu, când vei veni

În Împărăţia slavei Tale sfinte.

Pe tot neamul nostru evlavios şi sfânt,

Voievozi şi doamne, boieri, jupânese,

Toţi câţi dorm cu trupul în acest pământ,

În hotarul ţării noastre prea alese,

Pe părinţii noştri şi pe fraţii dragi,

Ce s-au dus la ceruri sus de mai-nainte,

Pomeneşte-i, Doamne, Tu, când vei veni

În Împărăţia slavei Tale sfinte.

Şi pe toţi aceia care neştiuţi

Stinsu-s-au în vremea asprelor prigoane,

Cei ce încă astăzi zac necunoscuţi

Şi-n biserici nu au slujbe, nici canoane,

Pe toţi sfinţii pe care numai Tu-i ştii

Şi al căror nume numai Tu-l ţii minte,

Pomeneşte-i, Doamne, Tu, când vei veni

În Împărăţia slavei Tale sfinte.

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează