VIATA BATE FILMUL! DOUA DESTINE: VASILICA SI MONA (LISA) – Povesti de viata!

povesti viataIn urma cu doi ani, Vasilica a plecat in Italia. A fost mereu „amaratul satului”, iar fetele il ocoleau pentru ca asa le spuneau parintii.

Acum, barbatul priveste in urma si nu regreta decizia luata.

„In Fagaras, pe timpul liceului, am stat in apartamentul unui „bogatas”din satul unde am crescut, nu ne lua chirie dar ne muncea la camp in vacante, nu aveam nici macar un radio, nici vorba de TV. Trebuie sa spun ca „bogatasul”, cand mergeam la munca la el, ne dadea sa mancam numai pita cu slana si ceapa. In toata perioada liceului eram mereu cu capul in pamant de rusine, cel mai mult m-a durut cand unei fete din sat i-au interzis parintii si bunicii sa mai vorbeasca cu mine. Acum sunt in Italia si ei.

M-am delasat de la invatatura si am muncit mai mult, am inceput sa-mi cumpar haine, asteptam sa termin liceul ca sa pot sa ma angajez undeva. Nimeni nu mi-a spus ca pot merge la facultate, nimeni nu m-a indemnat sa o fac, am luat bacalaureatul si am inceput munca. Eram disperat, aveam mare nevoie de bani si trebuia sa muncesc. (…) In primul an de facultate am muncit la carat lemne, seara, pe la ora 9-10 cand ma intorceam din padure faceam exercitii la matematica. Am luat toate examenele, nici mie nu imi venea sa cred! In vacanta am vandut calul si m-am apucat de taximetrie, am invatat sa conduc atunci, anul doi am fost bursier si mai faceam taximetrie cand aveam timp. Din urmatoarea vacanta m-am angajat la Mobexpert. Acolo am fost apreciat, am muncit de toate si acolo, vanzator, sofer, montator, magazioner.

Munceam sambata si duminica si aveam doua zile libere in timpul saptamanii. In alea doua zile libere mergeam la toate cursurile si laboratoarele (cu alte grupe, cu alte specializari), eram printre cei mai activi studenti, am fost bursier 3 ani din 5, am avut o singura restanta, asta in timp ce alti studenti veneau doar la examene si atunci nu stiau bine la ce materie se da examenul. Se suparau daca nu le dadeai cursurile sa le copieze sau daca nu ii ajutai in examen, dar acum se cred mari ingineri. (…), scrie antena3.ro.

Puteam sa ma angajez ca inginer in Brasov, se cauta, dar nu am vrut sa mai vad atata nesimtire in jur. Ca si concluzie, nu vreau sa ma intorc in tara din cauza mentalitatii romanilor, a lipsei bunului simt, a hotiei, a puturosilor.

Nu vreau sa imi vad cunoscutii cum se lingusesc, cum fura, cum se falesc, cum nu au rusine, cum nu le pasa de cei din jur. In satul unde am crescut sunt copii care nu au ce manca, nu au haine, nu au posibilitatea sa mearga la scoala de saraci ce sunt dar nimanui nu-i pasa de acest lucru. Nu vreau sa mai vad fete acre care nu ti-ar da o cana cu apa cum fac pe bisericosii, cum stiu ei politica si voteaza aceiasi corupti de 28 de ani. Nu vreau sa mai vad functionari obraznici si mai ales nu vreau sa mai vad romanii cum se milogesc pe la ghisee.

Poate peste 10-15 ani o sa ma intorc in Romania, imi doresc sa fiu profesor pe la tara, pe undeva, sa invat copiii romani matematica si drumul drept in viata. O zi buna!”, a scris romanul.

https://respectsiprietenie.ro/2019/10/29/vasilica-a-plecat-in-urma-cu-doi-ani-in-italia-acum-are-un-mesaj-ferm-pentru-romani-eram-amaratul-satului-am-lasat-totul-balta-si-am-plecat-fara-sa-ma-uit-in-urma-nu-vreau-sa-ma-intorc/

Pentru că numele firmei ei era ceva cu “Lisa” îi spuneam în glumă Mona Lisa.

Când am văzut-o prima oară am avut impresia că e o blondă tinerică și fâșneață, probabil întreținuta vreunui individ potent financiar.

Râdea tot timpul de parcă în viață era totul roz.

După ce am cunoscut-o mai bine mi-am dat seama că nu mai era chiar la prima tinerețe, pe fața ei, sub stratul de pudră, putea fi văzută o rețea fină de cute lăsate de trecerea timpului.

Nici veselă nu era tot timpul.

Era o femeie ca atâtea alte milioane de femei, avusese o mulțime de greutăți în viață, era singură și la fel la alte milioane de oameni din această țară plecase “dincolo” unde a lucrat pentru a câștiga niște bani care să-i permită ca la un moment dat să ducă o viață mai ușoară decât avusese până atunci.

După ce s-a întors, din bănuții pe care-i câștigase în peste 20 de ani de muncă și-a cumpărat o garsonieră, undeva prin Calea Girocului.

Și a încercat să încropească ceva din care să-și câștige existența de zi cu zi, cumpărând o mică afacere “la cheie”, o șaormerie, aproape de casă.

Probabil mulți dintre cei care citesc acest text au trecut pe lângă acel loc, o cușcă care avea o fereastră la stradă de unde unii din cei care lucrau în zonă își cumpărau câte o șaorma, un kebab, un suc sau o pungă de pufuleți.

În interior se găsea un aragaz profesional, un frigider, o masă de lucru din inox, niște crătiți, o mașină de prăjit cartofi, toate extrem de curate.

Lucrurile care pot fi văzute în orice șaormerie din această țară.

Dimineața se ducea la serviciu pe la 6.30, deschidea devreme pentru a prinde oamenii care treceau spre locul de muncă.

Seara după ora 20 nu prea mai erau clienți așa că închidea și se punea să-și facă ordine în hârtii, iar pe la ora 21 încuia și mergea acasă.

În fiecare zi, mai puțin duminica.

La început totul a fost în regulă, chiar dacă afacerea nu mergea așa cum crezuse că se va întâmpla avea speranța că odată cu trecerea timpului lucrurile se vor îndrepta.

În fond, era singura șaormerie din zonă, deci nu avea concurență, era curată și aspectul ei plăcut ar fi trebuit să atragă clienții.

Și chiar așa se și întâmpla, după o lună oamenii începuseră să o cunoască, vindea mai mult, începuse și ea să se reobișnuiască cu felul de a fi al oamenilor de aici.

După ce plătea furnizorii, chiria pentru spațiu și ce mai era de plătit îi rămâneau lunar uneori 1.000, alteori 1.500 de lei.

Nu era mult, dar era singură și putea să trăiască din banii ăștia.

Într-o zi s-a trezit la ușă cu niște oameni de la Camera de Muncă.

I-au cerut pontajul și condica.

Habar nu avea despre ce vorbesc oamenii ăia, nu avea angajați, ea era și patroana și angajata, nu înțelegea de ce ar trebui să aibă o condică de prezență în care să semneze la sosire și la plecare în calitate de angajat, după care să o controleze tot ea, în calitate de patron.

I se părea că e ceva absurd.

A doua zi nu a deschis magazinul deoarece a trebuit să se prezinte cu o mulțime de hârtii la sediul lor și a primit un avertisment.

După vreo două săptămâni s-a trezit cu niște oameni de la Garda Financiară.

Au pus-o să închidă prăvălia și i-au numărat banii din sertar, i-au comparat cu suma înscrisă în Registrul de Casă, pe care cineva venea în fiecare seară să i-l întocmească.

I-au dat o mică amendă simbolică de 500 de lei pe care ea i-a plătit bucuroasă, îi spusese vânzătorul de lângă ea că ăia dacă vin, nu pleacă fără amendă.

Probabil că erau săptămâni în care nu avea un profit de 500 de lei.

În acea noapte nu a putut dormi, era încă prea speriată.

După trei săptămâni au venit în control niște femei de la OPC.

Spuneau că o reclamase cineva care cumpărare o șaorma ce avea un miros neplăcut.

Nu i-au arătat reclamația, se pare că reclamantul sau reclamanta nici măcar nu prezentase un bon de casă prin care să dovedească că a cumpărat cu adevărat o șaorma din acel loc, exista doar o reclamație verbală a cuiva fără nume.

Au ținut-o câteva ore, au controlat tot, au numărat tot, s-au uitat în toate actele firmei.

Au amendat-o pentru că pungile cu pufuleți erau depozitate pe frigider, că frigiderul avea prea multă gheață în interior și că baxul din plastic în care erau ambalate cele 12 sticle cu apă minerală nedesfăcute era depozitat pe podea și nu pe un palet.

Nu mult, 1.000 de lei.

Le-a întrebat dacă există vreo lege, o reglementare, ceva, unde să scrie că pungile cu pufuleți nu pot să stea pe frigider, sau dacă scrie undeva ce înseamnă că este prea multă gheață în frigider.

Nu i-au răspuns.

Când, atât din cauza mărimii amenzii cât și din cauză că se simțea nedreptățită, a început să plângă, femeile alea s-au uitat la ea ca la o nebună, nu realizau că dându-i acea amendă pe care ele o considerau mică, 1.000 de lei, un nimic, o condamnau la umilința de a cere iertare proprietarului pentru că în această lună nu va putea să-i plătească la timp chiria pentru spațiu.

Trecuseră vremurile în care spera că necazurile vor trece și viață ei va fi puțin mai fericită.

Nu mai râdea, părul lung și blond nu mai mirosea a șampon de calitate, ci a ulei prăjit.

Ea făcea totul cât putea de bine, dar întotdeauna se găsea câte ceva, punga cu carne pe care scria 900-930 de grame cântărea 925 de grame, nu era bine, furnizorul facturii nu completase numele delegatului pe factură sau numărul de buletin al acestuia, iar nu era bine, o găseau la serviciu după ora 19, oră la care scria pe orar că magazinul se închide, nici asta nu era bine pentru că își exploata angajații.

Într-o săptămână veneau unii, în cealaltă săptămână veneau alții, își făcuseră un obicei, vedeau că e slabă și neajutorată și profitau cu toții.

Bănuții care îi mai rămăseseră după cumpărarea garsonierei și a șaormeriei în loc să se înmulțească se terminaseră.

Ajunsese să nu își mai poată plăti furnizorii, îi plătea cu prioritate pe cei fără de care nu putea să-și continue activitatea și uneori le cerea scuze celorlalți, sau, pur și simplu nu le răspundea la telefon…

Într-o zi au apărut doi oameni cu uniformă neagră îmbrăcați ca “țestoasele ninja”.

I-au cerut autorizația de funcționare și actele firmei, le-au răsfoit fără să le citească după care au cerut contractul cu firma de salubrizare.

Ea le-a explicat că deoarece punctul de lucru se află într-un spațiu închiriat contractul cu gunoierii este încheiat de proprietarul spațiului, la fel cum se întâmplă și cu celelalte utilități.

La fel cum se întâmplă de altfel și la Mall sau la celelalte mari centre comerciale care au spații subînchiriate.

Cei doi au considerat explicația nesatisfăcătoare, dacă nu prezintă contractul de salubritate va fi amendată.

Îi tot arătau o pagină dintr-o cărticică mică și albă, unde vreo două rânduri erau subliniate cu marker galben.

A doua zi șaormeria a rămas închisă.

În următoarea zi la fel.

Era vară.

Cel de la care am aflat că s-a sinucis, reprezentantul unei fundații, îmi povestea că atunci când au găsit-o, după vreo două săptămâni, era aproape lichefiată.

https://infotimisoara.ro

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează