Aventura la "Stilpii Tainitei" (Tara Luanei - taramul misterelor din Muntii Buzaului - n.r.)

"Faceam parte, de mai mult timp, dintr-un grup de elevi, considerat primul colectiv format din adolescenti, care se dedicase descoperirilor arheologice, zic eu, intr-un fel propriu. Pentru ca inventasem un sistem de teledetectie. Depistam, cu ajutorul lui, zonele care purtau in maruntaiele pamantului marturii ale diferitelor ere istorice. Le determinam in straturile geologice. Era o cercetare considerate atunci, de specialist!, in premiera. Am gasit, astfel, marturii care atestau prezenta unor civilizat-ii stravechi pe pamintul romanesc. Cu o vechime de cinci mii de ani ! Acum reveneam pentru a doua oara pe aceleasi meleaguri. De data aceasta insa, cercetam si cu pasul. Controlam fiecare strat. Oricare bloc de piatra care ne indica ceva. Sau zonele care ne semnalau fenomene neobisnuite. Stirniseram interes si altora pentru acest tarim, care se intitula, dupa o legenda locala, Tara Luanei. De aceea, toata lumea astepta cu nerab-dare sa se intoarca din padurea Tainita, micii exploratori (cum eram denumiti), din cercul „Burebista". Cind intrebam pe cineva cum arata „Stilpii Tainitei", acesta dadea din umeri. Era un tarim pe care oamenii locului il ocoleau. De ce ? Trebuia sa gasim raspuns. 
Nimeni nu indraznea sa se aventureze in aceasta zona a curburii Carpatilor. Pentru ca o considerau ta-rimul ursilor ? Sau, pentru ca devenise un loc al tainelor si legendelor ? !
Ruxandra, conducatoarea expeditiei, desi parea firava ca un lujer de floare, era (foarte curajoasa. ,,Eu am sa pun prima piciorul in padurea Tainita" — spunea. N-o speria nimic. Iscodea totul. Ochii ei migdalati si ageri nu scapau nici un amanunt. Nu se temea nici de ursi. Unora dintre noi li se facea frica atunci cind localnicii vorbeau despre ursii care ataca omul.
Poate se temeau. si de alte animale. Pentru ca legenda locala vorbea si despre un cimitir cu schelete gigantice.
Ajunsi la o rascruce, ne-am impartit in doua grupuri. Eram bine utilati de la Bucure§ti cu aparate de radio-emisie-receptie, fringhii si pitoane. N-a trecut mult timp si Ruxandra ne-a sem-nalizat prin aparat, ceva neobisnuit :
— Aid 0.1 B ! Aid 0.1 B ! Ma auziti ? Terminal Receptie.
— Sintem 0.2. Te-am auzit. Ascultam. Terminat.
— Am patruns intr-un loc straniu. Veniti urgent pe ver-santul drept.
— Bine ! Incercam. Sa speram ca aici riul nu-i prea adinc, adauga profesorul. O sa-1 traversam, ca sa scurtam drumul.
Am ajuns cu greu, pina aproape de Ruxandra. Unii se temcau ca ar putea sa le apara, asa deodata, un animal gigantic, poate preistoric... Viu, de ce nu ?
Ne-am bucurat, cind am gasit-o pe Ruxandra. Era calma. Cerceta cu privirea.
Gabriela, insa, era cea mai nelinistita. Era vorbareata de felul ei. Dar, de frica, acum spunea intruna, cu voce tare, tot ce simtea. Deodata, incepu sa strige :
— Nu-i in regula ! Vedeti, acolo sus ? Copacii parca se clatina !
— Atentie ! Crapa stinca din fata ! striga si profesorul nostru, ingrijorat. Copacii sint smulsi de o forta uriasa, neva-zuta ! Sa nu cada vreunul peste voi !
— Dar si pamintul se cutremura, am adaugat eu ca §i cum ceilalti nu observasera.
— Ah ! M-a lovit in ochi o piatra ! striga Gabriela.
— Vino linga mine, Gabriela, spuse profesorul. Singerezi ? Da-mi mina ! Aici e un mic refugiu... Fa pasul mare ! Repede ! Si inca un pas. Asa ! Ei, poveste, doar n-ai sa-mi spui ca nici nu mai vezi...
— Lasati ! Gred ca pleoapa s-a ranit, cind m-a atins piatra. Am sa-mi acopar ochiul cu palma, ca sa nu-mi intre praf. Nu va temeti pentru mine ! Aveti grija de ceilalti. Eu macar sint in aceasta adincitura a muntelui. E ca o mica grota in care ma adapostesc.
Deodata, profesorul striga :
— Feriti-va !
— Parca-i sfirsitul pamintului, zise Ruxandra, facind un efort ca sa vina in adapost.
De aid priveam cum totul se clatina. Imaginile erau apocaliptice. Din cauza zgomotului asurzitor nu ne mai auzeam. Un praf rosiatic facea sa ne vedem ca prin ceata. Sunetele stranii se amplificau, inconjurindu-ne in semicerc, stereofonic, traversind apoi padurea de piatra. Ne credeam in siguranta in ascunzatoarea noastra cind, la un ultim spasm al naturii, eu, Gabriela, profesorul si Ruxandra ne-am trezit aruncati pe marginea unei prapastii. Ne uitam unul la altul, incercind sa ne tinem de miini si sa ne retragem intr-un loc mai lat, ca sa nu alunecam in haul de sub noi.
Nu mai vedeam in jur. Doar auzeam padurea gemind. Praful se mai rarise. O raza de soare, ca un reflector, lumina deodata orizontul. Stincile, unele peste altele, prinsesera intre ele copacii. Parca erau scinduri de citiva centimetri si totusi vii, supravietuind in strinsura bolovanilor imensi, pravaliti peste padure. Lipiti de peretele muntelui, ne-am indreptat spre o poteca mai lata, care ne-a condus pe un platou.
— Copacii n-au murit, spuse intr-un tirziu profesorul. Viata mai pulseaza intre acesti doi colosi de piatra. Doar coroanele au reusit sa se strecoare deasupra. Noi insa sintem captivi, intocmai ca fiecare frunza de deasupra noastra, care striga dupa ajutor. Avem nevoie de doctor, mai spuse ingrijorat profesorul, examinind ochiul Gabrielei. Ce zici, Florine, mi se adresa profesorul, urita rana, nu ?
M-am uitat cu atentie. Pleoapa era taiata pe orizontal. Facusem un curs de Cruce Rosie. Stiam sa dau primul ajutor. Dar mi-ar fi trebuit un fir de catgut. Nu stiam daca am in trusa. M-am uitat in jur.
— Dar cutremurul asta sau ce altceva a fost, mi-a azvirlit rucsacul ! m-am trezit spunind. Ce ne facem ? am gindit in continuare, cu voce tare.
— Au mai ramas corzile, constata Gabriela, care devenise parca alt om. Era prea calma.
— Poftim ? ! ? Nu te inteleg !
— Corzile legate de mijlocul nostru. Cu ajutorul lor eu voi escalada versantul din spatele tau, zise hotarita Gabriela. II voi cerceta. Stii de ce ? Acolo cred ca este izvorul Luanei, cel care vindeca ranile. Ai uitat ?
— Tu ? ! Sa urci cu pleoapa singerinda ?...
— Nu mai avem nimic, constata profesorul. Toate lucrurile noastre au ramas pe locul unde ne-a surprins cutremurul.
— Si pe urma, nu inteleg ! Pentru ce sa mai traversam muntele ? interveni Ioana.
— Pentru ca dincolo am impresia ca se afla riul care vindeca ranile. Cel din Tara Luanei. Nu asta cautam noi ? Ati uitat ? ! Amintiti-va ce spune legenda... Si sa stiti — spuse raspicat Gabriela — numai eu pot ajunge acolo la izvor... Pentru ca am vazut ce n-ati observat voi...
— Ce anume ? am intrebat uluit.
— Florine, imi pare rau, dar n-am voie sa divulg acest secret, spuse misterioasa Gabriela. O sa va spun peste citeva zile.
—■ Suna ca o favoare... Stai sa ne lamurim ! Despre care izvor tot vorbesti ? Si cine a hotSrit sa te duci singura ? ! se infurie profesorul. Pina una-alta, eu sint seful acestei expe-di^ii- Spune-ne, mai bine, ce crezi tu ca noi n-am fi putut observa ?
— Poate ca mi s-a pSrut. Poate numai eu am observat pe cer ceva anume... Ajutati-mS, va rog, mai bine sa urc muntele. Mai precis, Florin va fi acela care ma va insoti.
— Pina unde ? intreba Florin ingrijorat.
— Pina-n virf.
— Parca nu erai asa de curajoasa...
— Numai izvorul de acolo imi va vindeca pleoapa. Si numai eu pot sa ajung in acel loc.
Ne uitam unii la altii. Cit de ciudat vorbea Gabi. Am hotarit sa facem ceea ce ne cerea, pentru ca pleoapa ii atirna con-gestionata si vinata.
— Mergeti, spuse impacat profesorul. Pentru ca, intr-adevar, s-ar putea sa descoperiti un izvor... Poate tamaduitor... pentru ochiul ei care este in pericol.
Eu am batut pitonii in stinca si am trecut coarda prin ei. Eram singurul care o putea ajuta.
Gabi escalada muntele. Eu insa am mers pina intr-un loc stabilit de ea. Si tot asa i-am asigurat doua zile urcusul in inima muntelui. In acest timp ceilalti au gasit un refugiu, unde au instalat tabara. Gabi gasise un firicel de apa si-si tot uda batista si si-o punea pe ochi. Eu urmaream curios evolutia ranii. Pleoapa prinsese o crusta. Ca prin minune a treia zi a disparut si crusta. M-am uitat atent. Cu adevarat, nu mai avea nimic. Era ca si inainte, fara nici un semn.
— Macar spune-mi cu ce te-ai tratat ? a intrebat-o profesorul, contrariat, dupa ce coboriseram linga ceilalti.
— Cu apa, spuse Gabi calma. Cu apa izvorului.
— Nu se poate ! Cred ca nu-i Gabriela noastra, zise nedumerita Ioana.
— Ochiul este fara nici un semn, interveni si Ruxandra.
— Amintiti-va de legenda acestui tarim, insista Gabriela.
— Si... ce-i cu asta ? Desigur, este o legenda frumoasa ca toate legendele !
—- Are dreptate ! De fapt, noi pe urmele ei am pornit.
— Ar fi bine sa ne-o reamintim, sugera Gabriela. Si sa nu uitati ca orice legends are si un simbure de adevar. Am sa va citez cu aproximatie, din memorie : ,,Demult, demult, cind oamenii abia invatasera sa bata fierul... aici, pe locul unde ne aflam, se gasea o cetate puternica. Regele ei, Luana, pizmuit de vecinii din jur, pentru belsugul din tara sa, fusese de multe ori amenintat ca va fi invadat de armatele nimicitoare. Dar el nu s-a speriat. Mai incercasera si altii sa-i calce tarimul. Padurea era loc de taina si de refugiu. Nimeni nu-i stia cararile. Iar daca se dadea vreo batalie, Luana cu oamenii sai luptau vitejeste ca sa-si apere cetatea. Pe cei raniti, Luana, si numai el, ii vindeca miraculos cu «apa vie». De la un izvor doar de el stiut..." A\i uitat de cartea cu pagini decolorate pe care am citit-o la cerc, inainte de a pleca in expedite ?
— Apa izvorului Luanei. Asta este !
— Deci, e adevarat ? ! Exista ,,apa vie" din basmele noastre ? Trebuie sa vedem si noi cum arata !
— Nu cred ca vei afla mai mult, Florine !
— De ce ? Ai impresia ca mi-e frica sa escaladez si eu versantul ? Sa va spun ceva. Intr-una din zile am urcat pina-n virf. Am vazut de sus, cu binoclul poiana in care ne-am asezat acum o saptamina tabara. Vreau sa stiti ca totul, absolut totul, a ars. E de necrezut. Pina si iarba, chiar si pamintul este ca scrumul...
— Cum ? Nu mai exista pajistea ? Cea in care am innoptat ? spuse nedumerit profesorul.
— Exact. De aceea cred ca pleoapa Gabrielei nu de o piatra a fost retezata. Poate de o sabie de foe, de ce nu ? De un laser, de pilda. Intelegeti ?
— De unde lasere, aici ? interveni Ioana.
— Vreti sa facem supozitii ? Poftim ! Poate de pe o nava care a trecut pe deasupra noastra. Sa ne imaginam ca a fost un semn al unor locuitori de pe alta planeta. Intr-o fractiune de secunda ne-au reperat. N-ati avut cind sa-i observati. Pentru ca, in acelasi timp, s-a stirnit ploaia de stinci.
— Ce imaginatie bogata ai, Florine ! zise Ruxandra, parca inciudata ca nu s-a gindit ea, la acest lucru. Nu se poate !
— Ba da ! Si Gabriela, cred ca nu-i Gabriela noastra. Am sa va conving imediat.
— Dar n-am apucat sa-mi termin bine gindul. Ceva ma lovi puternic dupa ceafa. Totul se invirti in jur si... parca-mi pierdusem echilibrul. Un jet urias de apa ca de gheata ma plesni in obraz. Cazusem. Privirea mi se intuneca. Visam sau era adevarat ? Eram tirit de un suvoi. Intr-un tirziu m-am simtit ca mi s-a agatat lanti§orul de la git, de „ceva". Am intins bratul prin intuneric. Am dat de un colt de granit. Ma tineam legat astfel de un punct fix. Simteam cum totul se roteste in virtej. Eram ca intr-o centrifuga. Doar o raza de lumina se vedea din departare. Asa am inceput sa disting peisajul din jural meu... In fata, am zarit un ochi de lac linistit. Isi desfasura apele intre peretii grotei.
Asadar, ma aflam intr-o sala de pestera. Cu un ultim efort m-am prins de piatra din fata mea si am urcat pe o mica platforma. Un fel de platou sapat in peretele muntelui. Am privit in jur. Doar riul subteran serpuia prin pestera, clipocind. Purta parca aripi verzui. Viitura lui ma aruncase, probabil, in aceasta grota, careia nu-i vedeam capatul. Ma intrebam cit timp voi sta captiv, aici ? Dar n-am apucat bine sa-mi termin gindul si o voce rasuna, lovindu-se de roca alba, care intorcea ca un ecou, in mii de farime, fiecare sunet :
— Eu te-am salvat !
— Asta numesti ,,salvat" ? am spus infuriat. Ei !... Asta-i buna ! Unde esti ?
— Invata sa vezi prin intuneric, spuse din nou. Sint la picioarele tale.
Am privit atent. Intr-adevar, pe stinca netezita de apa, stralucea un pestisor. Ce puternica mi se parea vocea sa in rezonanta pesterii !
— Nu ma recunosti ? salta el, tuguindu-si gura umeda.
— Nu ! ? Esti un pestisor, ca toti ceilarti...
— Uita-te bine !
M-am aplecat. L-am luat in palma. Instinctiv, am dus cea-lalta mina la git. Era la moda ca si baietii sa poarte lantisoare. Aveam prins de el un chihlimbar cu un pestisor inauntru. Mi-1 daruise Ruxandra, cind am facut primele sapaturi in aceasta zona.
Si gindul mi-a zburat cu doi ani in urma...
Descoperisem, in prima noastra expeditie, unelte din piatra slefuita, iar intr-o grota obiecte din epoca bronzului. Mergind po urmele legendei acestui tarim al Luanei, am depistat si o asezare-gigant. Cercetatorii au stabilit ca a existat intr-o epoca veche, chiar straveche. Dupa unii era unica marturie de acest gen din istoria tarii. Avea trei terase, de cite 15 ha. Ele formau un complex de asezari ; toate puteau alcatui asa numita ,,Tara a Luanei". Noi — micii cercetatori ai cercului ,,Burebista" — plecasem atunci sa cautam Cetatea cu semnul soarelui pe poarta. Despre care povesteau batrinii. Nimeni nu mai stia, insa, unde se gaseste. Doar noi depistasem citeva urrne in zona Muntilor Buzaului. Si daca se afla undeva... ingropata... ? ! De ce nu ? Era un gind care ne urmarea.
In tot acest rastimp, specialists aveau un imens material de studiat. Noi le furnizasem circa 3 000 de obiecte, scoase cu migala la suprafata de miinile gingase ale fetelor. Seara, cind ne adunam in cort, citeam carti de specialitate. Ruxandra si Gabriela studiau hartile. Eu si profesorul descifram textele vechi. Cu ajutorul unui asemenea fragment ne-am reamintit ca, intr-un poem orfic, se vorbea de regele unei cetati. Il chema Aiete si era considerat „Fiul Soarelui". Asta, pentru ca ar fi zburat intr-un car de foe. Am facut o asociere intre imaginea incizata in stinca pe care o descoperisem intr-o grota din zona si aceasta legenda creata de oamenii acelor vremuri stravechi. Urmaream fotografiile cu scrijeliturile depistate de noi in grota, care intruchipau doua nave de zbor, identice. Specialistii au plasat acea incizie in epoca bronzului. Reprezenta o nava care venea dinspre stele, iar alta din partea opusa pri-mului vehicul. In coada, un jet de flacari. Erau asemanatoare navelor spatiale de azi.
Un glas ascutit parea ma lovi din nou. Ma trezii la realitate. Cu gindul la legenda ce-mi amintea de grota, am uitat de pestisorul din palma care salta nerabdator.
— Hei, de ce taci ? Te-am intrebat ceva. De ce nu-mi raspunzi ? se revoltase pestisorul. Nu ma mai recunosti ? !
M-am uitat, din nou, la fiinta vie care salta in causul miinii.
— Nu cumva !...
— Ba chiar asa !
— Tu esti pestisorul auriu din...
— Exact.
Din nou mi-am reamintit ca Ruxandra gasise, sapind in grota, un cristal de cuart- Inauntrul lui se afla ceva stralucitor. Era un pestisor. Captiv, intocmai ca o giza intr-un chihlimbar. Ruxandra mi-1 daruise, spunindu-mi : ,,Pentru ca voi, baietii, purtati ca si noi lantisoare, agata de el cuartul acesta. Pastreazal nu numai cit tine moda. Ti-1 daruiesc. Este «-porteT bonheur-ul tau»", adaugase ea zimbind.
Ma uitam nedumerit la pestisorul din mina mea. Semana cu cel din medalionul atit de pretios. Mai valoros decit un chihlimbar. Ce legatura avea insa cu . . . Doar n-a iesit din carapacea cristalului cind s-au speriat de stinca ! ? Intr-adevar, nu mai aveam decit lantul. Era o farsa ?
— Daca-i a§a, ce cautai acolo, inauntrul pietrei ? ! am spus cu glas tare.
Si pestisorul isi depana si el povestea...
— Atunci cind tarimul Luanei a fost distrus, s-a produs o fisura pina in maruntaiele pamintului, la circa 40 de kilometri adincime. Acolo, stii si tu de la scoala, sub scoarta terestra temperatura ajunge la mai mult de 1 000 de grade Celsius, iar presiunea urca pina In nivele de ordinul a citorva sute de mii de atmosfere.
Intr-o fractiune de secunda mi-am amintit de la geologic, ca ruptura produsa in zona solida de deasupra „cuptorului" determina o scadere brusca de tensiune, care obliga amestecul fluid sa iasa la suprafata. E vorba de ceea ce oamenii numesc magma... Am citit asta intr-o carte interesanta, de specialitate. Cunosteam asa-numitele ,,procese de productie" ale ,,Uzinei Terra". Ei bine, am gasit explicatia. Eruptia s-a produs, probabil, in dreptul unei
pesteri cu riu subteran. Iar pestisorul traia in acea apa... Cu mii de ani in urma, riul acesta era deosebit de celelalte. Legenda spunea ca toate fiintele din el, traiau vesnic. A§adar, nu era un riu ca oricare altul... Si pestisorul continua :
— Degeaba „stapinul imparatiilor subterane", cum 1-au numit oamenii pe Pluton, a protestat, atunci cind magma a navalit in grota.
— Stai, il intrerupsei. Si asta-i o legenda faurita de oamenii acelor timpuri stravechi. Pluton, dupa cite imi amintesc, nu lasa pe nimeni sa patrunda in imparatia lui subterana. Asa spune legenda. A pus la hotar un urias ciine cu trei capete !
— Tocmai asta era ! Cerberul plecase atunci, pentru putfn timp, sa vineze...
— Ei ! De unde-ai mai nascocit-o si pe-asta ? Doar indatorirea lui era sa pazeasca cu strasnicie portile adincurilor ! Nu ? ! ...Tot legenda o spune.
— Obosise stind la intrare. Simtea nevoia de o „schimbare de decor", cum spuneti voi oamenii. Mai sint si la voi unii care pleaca din poarta, cind nu trebuie.
— Lasa asta ! Te-ai abatut de la subiect. Sa revenim la ,,biografia" ta. Spuneai ca ai trait in riul cu „apa vie"...
— Asa-i. Am fost prins de o suvita de lava, care s-a strecurat in riu. De atunci am stat inchis ca intr-o carapace in lava care s-a solidificat. Dar la nasterea mea, ursitoarea cea buna mi-a prezis ca, atunci cind voi fi virit intr-o carapace, voi fi salvat numai daca un viteaz ma va purta la git.
— Si cine-i viteazul ?
— Tu ! Nu faci parte dintre pu^inii tineri care au avut cura-jul sa strabata „Tinutul Luanei" ? Nu te-ai intrebat de ce local-nicii nu au indraznit sa-i calce pragul ? ! Ia spune-mi ?
— Ei, asta, din cauza ursilor...
— Ce vorbesti ? Dar voua de ce nu v-a fost frica de ursi ? !
— Bine, bine, asta nu inseamna ca am savirsit o fapta eroica...
— Dar descoperirile voastre ?
— Sint intr-adevar o mare bogatie pentru istoria neamului nostru.
— Si atunci ? ! Iti spun eu : riul cu apa vie din legenda mai exista. El s-a revarsat peste tine, pina la locul unde te aflai. Te-a smuls la timp din ghearele unei macarale, trimisa de o nava, care venea de pe alta planeta. Aflaseti prea multe din tainele locului si ai vazut urmele navei, care pirjolise totul. De aceea hotarisera sa fii rapit. Atunci, eu am strigat dupa ajutor. Riul cu apa vie mi-a iesit in cale. Apoi, si-a indreptat apele prin vechiul vad, pe-acolo pe unde voi n-ati gasit decit o albie parasita si te-a tirit cu forta lui uriasa in aceasta pestera. Te-ai agatat apoi cu lantisorul de o stalagmita, in timp ce piatra pe care o purtai ca medalion si in care eram captiv s-a sfarimat de colturile ei. Asa am ajuns pe acest platou al pesterii. '
— Riul asta e... (apucai sa spun doar atit, strangulat de emotie).
■— Dupa cum vezi. Traim amindoi datorita lui. lar pe Gabriela tot apa lui a vindecat-o. Eu i-am soptit Gabrielei ce sa faca. N-a putut sa va spuna adevarul pentru ca altfel m-ar fi divulgat extraterestrilor, care o insemnasera la ochi ca s-o recunoasca. Va considerau pe amindoi, pe tine si pe Gabriela, niste mici savanti. Au nevoie de tot ce ati acumulat in aceasta expedite, ca sa le spuneti ce ati aflat despre acest tarim.
— De ce ? „
— Se pare ca stramosii lor au fost aceia care au invadat aceasta tara. Au ascuns, atunci, intre stinci, o comoara. Apoi au ars totul. Au distrus orice urma.
— Intr-adevar. Aparatele au aratat ca straturile de pamint au fost carbonizate de un jet de foc puternic.
— Atunci, in vremurile de demult, incendiul a fost mistuitor. A distrus asezarea.
— Se pomeneste de pirjol si in legenda.
— Si de apa vie se povesteste. Ea vindeca ranile soldatilor. Am sa te due la acest izvor, spuse deodata pestisorul. Stii unde se afla ? ! In miezul padurii. Trebuie doar sa ne facem o pluta...
— Dar cum se numeste pestera in care ne aflam ?
— Sura Mare. Dar, hai sa folosim busteanul din stinga.
Apa smulsese in furia ei citiva copaci. Coarda pe care o mai aveam inca la briu ma ajuta sa leg citeva trunchiuri si sa fac o pluta. Cind am terminat, am simtit cum ma cuprinde oboseala...
Ma inviora un jet de apa ce-mi inunda spatele. Pluta cobora pe rau. M-am ridicat brusc, in plina lumina. Riul parca sprijinea cerul in niste stilpi uriasi. Umbra unor coloane se prelingea
dincolo de infinit. Sau eel putin a§a mi se parea. Apa era parca alta decit cea din pestera. Acolo era galbuie si grea in viltoare. Afara oglindea cerul si cocheta susurind cu florile de pe mai. Priveam acest spectaeol care avea ca decor colonadele si mi-am amintit dintr-o data de o alta legenda, cea a bastinasilor din Noua Zeelanda. Se spune ca odinioara, acolo, cerul si pamintul erau doua corpuri lipite, intre care fiintele nu aveau loc sa traiasca. Au fost despartite de unul dintre zeii polinezienilor — Tane. El si-a proptit picioarele pe cer, reu-sind sa-1 ridice deasupra pamintului. Ei bine, coloanele din fata mea erau ca niste stilpi proptiti de cer. Evrica ! Grupul nostru cauta tocmai acesti „Stilpi ai Tainitei" ! Asta era...
— I-am gasit ! am strigat in timp ce am apasat mecanic pe butonul aparatului, pe care-1 mai aveam agatat de umar. Am pipait apoi pe sub bluza sa vad daca lantisorul mai era la locul lui. Era. Dar fara ,,porte-bonheur".
— Te ascultam, Florine, se auzi deodata glasul Ruxandrei. Te-am gasit, in sfirsit ! Ti-amintesti ? Dupa ee norul acela negru adusese intunericul, nu ne-am mai vazut. Si riul de sub noi care curgea vijelios... Rostogolirea sa in cascada avea un ecou care anula chemarile noastre. Cit am strigat... Sa stii, macar tu, unde ne aflam. Apoi, ce te-am mai cautat ! In sfirsit, te-am regasit ! Repeta ! Ce-ai spus ?
— Am gasit ,,Stilpii Tainitei" !
— Unde te afli ? Te cautam de sapte ore.
— De cit ? Asadar, e adevarat... N-am visat ?
— Ce sa visezi ? !
— Captiv in pestera sapte ore...
— Ge-i asta ? Titlul pentru o noua povestire ? ! Despre ce pestera vorbesti ? Ce tot spui acolo ?
— Nimic. Nu puteti intelege. Mai bine veniti aici unde ma aflu eu.
— Ai trecut dincolo de coloane ?
— Sint in mijlocul padurii. Stiti doar ce spun localnicii : nimeni n-a trecut dincolo sau, dupa unii, a mai trecut cineva prin 1930 si nu s-a mai intors. Vad in zare ceva care se ridica. E ca un nor ; o fi o zona cu emanatii de gaze. Dar daca rocile sint radioactive ? ! Veniti cu detectorul. Tot ce pot sa va spun cu certitudine este faptul ca se afla in apropiere un izvor. Pina sositi, voi cerceta locul.
— Pornim spre tine in zori. Noi am vizitat terasele cetatii dacice ! A ! Afla numai atit ! Am jalonat si am sapat dupa culoa-rea terenului. Prima lopata si... surpriza. Dedesubt un zid. Iti dai seama ? Am descoperit in Muntii Buzaului o cetate. Dar ne vom vedea miine dimineata si o sa-ti dam amanunte. Sa nu mai dispari !
Incercam sa reconstitui intimplarea sau ceea ce mi s-a parut ca a fost un vis. Nu-mi mai aminteam cum se numea pestera. Fusesem captiv intr-o sala imensa. Aveam inca pe retina imaginea ei. Totul era etajat ca intr-o sura. Desigur ! Sura Mare ! am strigat. Am desfacut harta. Dar pestera Sura Mare se afla in alta zona geografica, nicidecum in muntii Buzaului. Ei, poveste ! Unde-am fost ? Despre „Sura Mare" stiam doar ca era supranumita „pestera superlativelor". De ce ? Pentru ca in ea se descoperise eel mai lung riu subteran, cea mai mare sala, cu cele mai mari stalactite...
In timp ce-mi aminteam unele detalii povestite de prietenul meu Gristian, speolog de profesie, am incercat sa ma obisnuiesc cu natura din jur. Eram inca buimac din cauza tuturor intimplarilor prin care trecusem. Mi se pareau ireale. Oare visasem ? Asadar, eram sigur ca pestera Sura Mare se afla in alta zona geografica. Mister ! Si totusi, unde disparusem sapte ore ? !
Unde mi-am pierdut cristalul de cuart in care se vedea clar un pestisor auriu, care stirnise invidia multor colegi ? Ametit, m-am intins pe iarba moale. M-am proptit in coate, dar ceva tare, sub brat, ma facu sa scot strigate de durere. M-am ridicat ca ars in picioare si poftim... rucsacul meu.-Pe care nu-1 avusesem in pestera, stiam precis. L-am desfacut ca sa vad daca ceva nu era la locul lui. Nimic clintit ; totul era compartimentat ca inainte. Si uneltele asezate in inelele ce le facusem special in interior. Dedesubtul lor insa, multe eprubete si substante pe care, sint sigur, nu le-am pus cind am plecat de acasa. Traiam intre incertitudine si
certitudine. „Nu-i rucsacul meu !" am strigat ca si cum as fi comunicat cu cineva. Ecoul repeta de trei ori : „nu-i rucsacul meu". M-am uitat din nou. Lanterna adusa de tata din Ecuador era unica. Nici unul dintre colegii mei de expedite nu avea o lanterna cu trei becuri diferite, necesara numai in jungla ecuatoriala, unde dimineata ceata e densa. Prezenta ei imi spunea ca nu am de ce sa ma indoiesc. Totul era al meu. Alaturi, doua acvarii mici. Aveam tot ce-mi trebuia pentru o analiza facuta intr-un laborator ambulant. Acum doream doar sa cercetez izvorul. Formidabil ! Ia sa vad ce fel de apa gilgiie printre pietrele de aici...
M-am pus pe treaba. Am facut zeci de experiente, insa fara nici un rezultat. Nimic nu-mi semnala ca apa are caracteristici speciale. Sau poate n-aveam substantele necesare. Se lasase noaptea, cind am hotarit sa ma intorc in poiana unde-mi ramasesera lucrurile. In acvariul plin cu apa de la izvor am observat ceva inotind. Era un pestisor.
— De unde-ai aparut ? l-am intrebat mirat. Acolo te las ! In bazinul de sticla. Si uite, dincoace, unde am facut experienta am sa pun... Am sa pun... A ! Am gasit ! Broscuta asta care-mi sare pe linga picioare. Si eu care credeam ca nu mai sint fiinte in jur ! Asa n-o sa aiba cine sa-mi joace la noapte pe fata. Sa cinte, daca vrea...
Am dat sa plec, dar m-am intors deodata, amintindu-mi de pestisorul meu cu solzi aurii. Oare semana ?...
Seara isi lasase pleoapele peste asfintit. Intrezaream ca printr-o pinza cenusie trupul minuscul al pestisorului. Era lipsit parca de stralucire. Nu, sigur nu putea sa fie pestisorul auriu ! Ar fi fost luminos chiar si in intuneric. Mai bine sa ma culc, mi-am zis... Ma asteapta miine o zi grea, cu altfel de cercetari.
Noaptea se strecura insinuanta in sufletul meu toropit de enigme. Pe cer, o stea trimitea spre coloane un jet de raze trandafirii. Luna picura ochiuri de lumina galbuie, atirnind de frunzele copacilor. Tresareau in tremurul ce'rului mii do steie asezate in ghirlande, de-a lungul crengilor. Am adormit, ametit de dansul lor dezlantuit.
M-am trezit in geana diminetii. Sabii singerii spintecau intunericul, care devenea o parere. Apoi, soarele lua o forma ciudata. Parca avea o coroana deasupra discului. O pasare scoase un tipat ascutit : A-I-E-T-E ! A-I-E-T-E ! Ma frecai la ochi. Imi destupai o ureche, pe care parca mi-o simteam infundata, ca si cind m-as fi aflat la inaltime, intr-un avion. M-am uitat, din nou, spre astru. Lasase in urma lui un jet de foc care incendia orizontul. Sa fi fost o iluzie optica ? !
M-am dus glont la izvor. M-am spalat pina la briu cu apa-i racsroasa si m-am simtit deodata treaz, cu forte proaspete, gata sa escaladez chiar si Everestul. Doream sa-mi reincep cercetarile. Cele doua acvarii ma asteptau. Pestisorul stralucea rosietic sub sclipirea rasaritului. Alaturi, unde separasem apa de unele elemente, broscuta nu se misca. Am atins-o cu o creanga si am constatat, consternat, ca nu mai traieste. Doar pestele zburda vesel, scotind parca scintei. Imi indica oare o sarcina electrica ? Am notat cu A acea apa in care pestele traia. Era pentru mine „apa vie". Cealalta, in care broscuta nu supravietuise, am notat-o cu B. Descoperisem, oare, apa vietii ? Prostii ! imi retezai singur elanul.
Deoadata, un glas sparse linistea. Degete fine, reci, imi atinsera ochii.
— Ghice§te, cine-i ?
Recunosc ca am tresarit. Mina Ruxandrei lipita de fata mea imi dadu fiori. M-am intors si i-am imbratisat pe toti ca pe niste frati pierduti. I-am studiat timp de doua ore, pe colegii mei. Mai exact gesturile lor. O priveam atent pe Gabriela despre care toti imi povestisera ce importanta a fost interventia ei intr-o experienta, cum a descoperit uneltele din silex. Gabriela avea aerul unui matur, preocupat de munca sa Dar toti ma inconjurara si o pierdui din ochi.
— La ce te uitai atit de atent ? ma intreba profesorul.
— Priviti ! Aici am un pestisor. Cred ca am descoperit „apa vie". Si le-am povestit apoi ce se petrecuse in cele doua acvarii.
— Dar bine, ai devenit un adevarat cercetator, spuse profesorul. Ma cuprinse dupa umeri cu afectiune. Intrebarea este : cite zile poate supravietui, fara mincare, o fiinta in asa-zisa „apa vie" ? Vom face alte si alte experiente, Florine, vom afla sigur ce proprietati are aceasta apa.
— Stiti, pestisorul acesta, daca e intr-adevar cel pe care-1 stiu eu, atunci, cind nu va mai putea supravietui... va sari din acvariu, am spus repede, convins de afirmatia mea.
— Va sari ? ! E ca toti ceilalti pesti. Nu-i poti da insusiri pe care nu le are, spuse, sigura pe ea, Gabriela.
— Ba da. Am sa-i explic insa numai Ruxandrei. Numai noi doi stim povestea pestisorului auriu.
— Noi ? ! Ce poveste ? ! tresari Ruxandra. Florine, ai devenit misterios !...
— Daca astfel devin pentru tine mai interesant...
— Haide, nu glumi !
— Numai tie iti voi spune aceasta taina.
— Si chiar vrei sa tii pestisorul fara hrana ? mi se adresa insistind Gabriela.
■ — Desigur !
— Cum ? ! Vrei sa-1 sacrifici ? interveni si Ruxandra.
— O sa vedem ; poate nu este cazul, le linisti profesorul. In apa, dupa un timp se creeaza macro si microorganisme. Le vom
depista la timp si il vom salva. In cele peste doua luni de vacanta cit stam sa cercetam aceste meleaguri, avem timp sa constatam si puterea ,,apei vii"...
Stiam ca trebuie sa patrundem in acest rastimp in tainele unei grotc cu inscriptii. Aveam de asemenea de probat procedeul nostru propriu fotocinematografic in descoperirea straturilor si erelor istorice. Aveam mult de lucru. Toti. Eu insa nu uitam sa urmaresc, daca pestisorul de aur supravietuieste. Zburda. Ii vorbeam de fiecare data. Intr-o zi, dupa vreo patru saptamini, cind m-am dus sa-i spun ,,buna dimineata", nu mai era... Disparuse asa cum prevazusem. M-am intristat. Imi devenise drag.
Trecusera cele doua luni. Uitasem de pestisorul meu. Intr-un fel. Pentru ca m-am dus, inainte sa plecam, la izvor. In limpezimea apei stralucea ceva. Parca flutura o aripa delicata, transparenta deasupra unor solzisori luminosi. Sa fi fost pestisorul auriu ? Sau numai sclipirile de aur ale rasaritului, reflectate in apa izvorului ?"
 
SURSA: http://www.rufon.org/forum/fenomene-conexe-si-paranormale/vasile-rudan-si-misterul-din-carpati/?action=dlattach;attach=14677
 
 
 
 
 
 
 
 

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează

Comentarii  

0 #1 MINUNAT...BRAVO S!Ion 04-07-2015 09:56
ESTE DE ADMIRAT CEEA CE FACETI, CHIAR DACA SUBIECTELE SE CUNOSC IN PARTE....ESTE F BINE CA LUMEA SA STIE CAT MAI MULTE...POATE ODATA O SA AVEM SI NOI CU CE NE MANDRI, NU NUMAI CU RELE...SI EU AM FOST ACOLO, CUNOSC MULTE SI CAND A FOST BOMBARDATA PESTERA PENTRU CA...NU AVEA FUND SI CAND AU FOST MILITARII DIN ISRAEL ACOLO.... :)
Citat