Stâlpii Tainiţei din Munţii Buzăului - Dosarul unei enigme (XI). Firul Ariadnei

Motto: ”Drumul este Piatra. Piatra este punctul de pornire. Dacă nu înţelegi acest lucru, n-ai început încă să înţelegi. Căci ţelul este în fiecare dintre paşii tăi. […] Ceea ce ştiu e că există un drum”. Jorge Luis Borges - Roza lui Paracelsus. Împreună cu redacţia "News-Buzău", continuăm publicarea foiletonului nostru despre un loc misterios din Munţii Buzăului, numit "Stâlpii Tainiţei", ajuns la Episodul XI. 

 Episodul I poate fi accesat aici: (link) Episodul II poate fi accesat aici: (link) Episodul III poate fi accesat aici: (link) Episodul IV poate fi accesat aici: (link) Episodul V poate fi accesat aici: (link) Episodul VI poate fi accesat aici: (link) Episodul VII poate fi accesat aici: (link) ) Episodul VIII poate fi accesat aici: (link) Episodul IX poate fi accesat aici: (link) Episodul X poate fi accesat aici: (link)

Musceleanu Vlad-Ionuţ şi Redacţia ”Buzău-News”

            Parcursul lucrării noastre, ales pentru cursivitatea discursului, inversează parţial cronologia investigaţiilor pe care le-am întreprins în ceea ce privește localizarea Stâlpilor Tainiței și misterele legate de aceștia.

            Despre Stâlpi am aflat prin anul 1996 şi de atunci nu au încetat să ne fascineze misterul lor. Treptat, am acumulat informaţii, pe care le-am pus cap la cap. La rândul nostru, am trecut prin majoritatea erorilor pe care le ironizăm aici. Ne-am păcălit şi cu Colţii Tainiţei, şi cu Colţii Stâlpilor, şi cu Vârful de la Cota 914. Am crezut şi noi la un moment dat povestea cu brăilenii dispăruţi în neant la Tihărie şi că Tihăria asta ar putea fi la Stâlpi. De fapt, dacă privim înapoi cu sinceritate și detașare, aici se află cheia interesului nostru special pentru această formaţiune litică.

            Am consumat mult timp şi bani şi eforturi pentru a parcurce în sens invers filmul acelui material de presă cu alpiniștii volatilizați pe stâncile din pădurile buzoiene. Am reuşit să aflăm toată tărăşenia cu ziaristul de la Iaşi şi practica jurnalismului “romantic” în epocă. Odată ce am aflat adevărul, nu mică ne-a fost mirarea că nimeni nu ne crede, deşi am asamblat toate piesele la vedere. Dar asta este deja o altă poveste. Totuşi, surprinzător sau poate că nu, interesul nostru pentru Stâlpi a rămas aproape intact. 

            Nu ne credem “marii experţi în misterele Munţilor Buzăului”cum maliţios afirmă în comentariile sale un anonim dirijat de alții, care se ascunde sub un pseudonim cazon (“Militaru”). Sarcasmul nostru este încărcat nu de superioritate, ci de amărăciune: ştim cât consum inutil de resurse şi mai ales ce speranţe deşarte ne-au pricinuit verificările unor  vorbe aruncate într-o doară şi aflările unora în treabă.           

            Privind retrospectiv, cercetarea noastră a fost jalonată de trei salturi calitative.

            Primul l-a produs publicarea culegerii de documente a lui Ilie Mândricel. Parcurgerea lor a scos la iveală indicii noi, datorită cărora am reuşit să restrângem semnificativ zona de căutări. Însă nu a fost îndeajuns: unele toponime menţionate în vechile documente s-au pierdut din memoria localnicilor, iar hărţile avute la îndemână pe atunci au fost prea puţin lămuritoare.

            Al doilea l-a reprezentat propunerea neaşteptată a unui buzoian, Dl. Marian Mihai de la Asociația satul Buzoian din Pârscov, de a ne călăuzi la Stâlpi. Iniţial am privit cu scepticism oferta; am avut de a face adesea cu oameni care vorbesc mult, dar ştiu şi fac puţine. Însă tentaţia a fost prea mare şi surpriza pe măsură. Am dat de un om de mare omenie, care ştia pădurea ca pe propria sufragerie şi care, chiar ne-a dus unde a promis să ne ducă. Îi mulţumim lui Dumnezeu că ni l-a scos în cale! Fără el şi fără ajutorul lui, multe nu ar mai fi fost cum sunt.

            Ultimul cuprinde douăevenimente apropiate în timp: un articol al Dlui. Adrian Rezeanu despre “toponimul aparent” ne-a lămurit aglomerarea aparent contradictorie de toponime similare într-un spaţiu restrâns, iar Dl. Vasile Crăciunescu ne-a pus la dispoziţie două planşe Cassini, scanate împreună cu colaboratorii săi de la geo-spatial.org. Ele ne-au spulberat bruma de îndoieli pe care o mai aveam şi ne-au oferit certitudinea unei identificări corecte.

            Aşadar, studiul nostru nu se bazează pe o cercetare liniară clasică, marcată de progrese lente, dar constante. Am putea vorbi mai degrabă de mici revoluţii decât de evoluţie.

            Am îmbinat studiul de birou cu ieşirile în teren. Nu puţine au fost, de-a lungul timpului, incursiunile noastre în Pădurea Tainiţa. Şi ceea ce este poate cel mai senzaţional aici este faptul că ne aflam, mai mereu, la aproape câteva sute de metri de Stâlpi, fără să-i reperăm vreodată. Fabulos este faptul că la fel a păţit şi vedeta locală Diana-Liana Gavrilă şi mulţi alţii…

Aventuri la Stâlpii Tainiţei*

 

Motto: "Cel ce n-a văzut căderea nopţii să nu se lege

prin jurământ că va umbla prin întuneric".

J.R.R. Tolkien

 

I.

           

Într-o sâmbătă noapte, pe la 3 şi ceva, am plecat cu amicul meu  Andrei Solomon spre Munţii Buzăului. Din Pârscov l-am “ridicat” pe dl. Marian Mihai, care urma să ne fie călăuză. La bordul unui Suzuki Samurai, am urmat calea comunei Bozioru, am ajuns în satul Găvanele, am continuat pe drumul spre Nucu şi am făcut dreapta pe drumul forestier al Pădurii Băleanca. De la canton am urcat în sus până la sfârşitul drumului, la “Rampă”,loc unde se încărcau buștenii în camioane. Până aici totul motorizat 4x4, scutind timp preţios; am continuat pe propriile picioare.

            Poteca (potecile) care traversează pădurea Băleanca pentru a trece cumpăna apelor spre Tainiţa sunt un fel de labirint. Fără cineva care să ştie locurile, a te rătăci nu e o posibilitate, ci o certitudine. Din când, în când, Marian (ne vom permite în continuare această formulă de familiaritate!) ne mai arăta o urmă în noroiul cărării. De cerb, de urs. Cu delicateţe, cât să ne stârnească curiozitatea de orăşeni, dar să nu ne sperie prea mult.

            Ajunşi sub muchia bordată de Vf. Trei Hotare şi Vf. Stâlpilor, ne-am învârtit ceva pe acolo. Mai mult de amorul artei, să verificăm schiţa lui Rudan, din care Marian credea că începe să priceapăceva, deşi fără rezultat. Omul, binevoitor şi  perseverent,  era fără vină: nici nu avea ce extragedin acea mâzgălitură.

            Apoi am coborât muchia, ajungând în amfiteatrul natural pe a cărui pantă se dezvoltă Stâlpii Tainiţei. Orientarea nu a fost uşoară, fiind aproape total mascaţi de vegetaţie. Îi întrezăreai fugar, apoi reperele se pierdeau, situaţia repetându-se de câteva ori.

            După ce a dat oleacă roată, Marian a luat-o drept spre ei, noi rămânând puţin în urmă. Moment în care conașu’ Solomon calcăaiurea pe marginea potecii care se surpă,   cazând vreo 10 metri în gol, de-am crezut că-i rămâne copilul orfan. Ulterior, gagiul a ales să braveze pe seama acestui moment delicat, ca orice om care uită să-i mulţumească Domnului după ce scapă teafăr ca prin urechile acului.

            Urmând poteca deschisă de Marian, am ajuns chiar lângă Stâlpi, pe la jumătatea lor, apoi, continuând să urcăm pe lângă ei dinspre dreapta1, am ajuns chiar deasupra lor, în punctul de maximă elevaţie. M. nu a ratat ocazia să ne arate un culcuş de urs. De-abia peste ceva vreme, cu ocazia unei reîntâlniri, a explicat că era şi proaspăt. Semn că Mor-Mor era prin zonă.

            De aici se vedeau Colţii Stâlpilor şi drumul forestier al Tainiţei, ceea ce am resimţit ca un şoc. Deşi nu ajunsesem efectiv până la ei vreodată, apreciind distanţa față de cele 2 repere menţionate anterior, am fost de mai multe ori la doar câteva sute de metri de ei. Ba chiar dormisem în apropirea lor.

            Între Stâlpi nu am prea văzut mare lucru, vegetaţia acoperea mare parte din spaţiul intermediar. De remarcat, am remarcat panta deosebit de accentuată; ni s-a părut că vedem şi câteva săritori. De încercat o escaladă, fără echipament de alpinism, nici nu s-a pus problema.

            Am coborât pe partea lor stângă, ocazie pentru amicul Andrei Solomon să-şi mai încerce odată norocul. Cu ajutorul lui Marian, a traversat cu bine abruptul pe linia de nivel, având mai la vale ocazia să facă nişte fotografii trimfaliste.

            De la baza Stâlpilor Tainiţei, pe firul unei ape, am coborât spre drum. Înainte de a ajunge la baza Colţilor Stâlpilor, am reîntâlnit vechiul foişor de vânătoare în care dormisem câteva nopţi în peregrinările anterioare. 

            Ne-am odihnit puţin, apoi apucând drumul de TAF (tractor articulat forestier) ce se deschidea deasupra drumului principal înspre stânga şi potecile care-l continuă prin Băleanca, am făcut cale întoarsă spre rampă. Ocazie să mai învăţăm de la Marian ce fel de urmă lasă fiecare fiară a pădurii în parte. Învăţăcei de ocazie. Pentru noi conta mai mult faptul că erau recente. Din nou la canton, apoi spre Bozioru, unde am ajuns în jurul orelor 19.30. În total, cam o zi de mers lejer. Pentru noi trei, ziua de 20 septembrie 2015.

            Pentru conformitate, voi reda şi descrierea făcută de Andrei Silviu Solomon şi postată pe Forumul Rufon:

 

“Stâlpii Tainiţei - rezumat

 

            Am fost în acest weekend acolo. Trebuie să recunosc că m-am înşelat când am zis că am escaladat Stâlpii, eu de fapt urcând atunci pe Colţii Stâlpilor, care se află la max. 500 metri în linie dreaptă de Stâlpi.

            Stâlpii sunt ca nişte spinări de piatră şi nu sunt circulari. Sunt de fapt 3 spinări albe de piatră, douăsunt paralele în timp ce a 3-a e cumva decalată la 30-45 grade faţă de acestea două.

            Spinările au forma măselelor de câine alungite şi colţuroase. Sunt dintr-o piatră albă diferită de restul pietrei din zonă şi nu sunt acoperiţi decât în mică măsură cu vegetaţie. Sunt invizibili din şosea sau chiar de pe valea de acces, chiar dacă te apropii destul de mult, să zicem la 30 de metri. Sunt foarte abrupţi şi se poate urca/coborî doar pe lângă ei nu şi printre ei - nu ai de ce sa te agăţi şi rişti să faci o nefăcută.

            Atenţie: dacă accesul până la baza Stâlpilor e chiar facil, escalada e foarte grea.  Urcatul sau coborâtul este interzis pantofarilor. Nu mergeţi de unii singuri acolo, zona e "ursoasă", accesul mai sus e dificil, sunt mulţi arbori putrezi, asa că înainte să te sprijini de unul din ei să fii sigur că e viu, nu mort şi putred şi cazi odată cu el. În unele locuri panta are şi 70 grade. Trebuie mers ocolit pe curba de nivel. Locul e în sinea lui spectaculos, recomand accesul numai fetelor cu pregătire fizică bună, cu sânge rece şi ceva cunoştinte de escaladă, altfel... e deranj mare şi o sa ajungeţi să chemaţi ISU/SMURD/etc...

            Nici măcar localnicii nu ştiu prea bine să acceadă acolo. Adică mai pe şleau spus sunteţi pe barba voastră.

            Deşi am fost destul cu ochii în patru asta nu m-a ferit de incidente:

            - Prima dată s-a rupt pseudo-poteca şi am alunecat vreo 10 metri de aveam pământ şi în buric şi în gură;

            - A doua oară am rămas agăţat cu capul în jos şi un picior înfăşurat după un copac (bine că a ţinut copacul!)

            În concluzie: este frumos şi foarte periculos, chiar dacă mergi cu o călăuză.

            Nu aş mai repeta coborârea decât cu o dotare peste medie la echipament - colţari la bocanci, ceva coardă de alpinism”2.   

            Asta scria Andrei Solomon pe Forumul Rufon, uitând că o echipă are un calendar propriu şi că o individualitate trebuie să se contopească firesc în spiritul grupului. Singurul comentariu pe care-l adăugăm este că noi, cei care l-am luat cu noi şi pe lângă noi, am postat scurte detalii ulterior ieşirii lui interpresive la rampă. Ar mai fi multe de adăugat!

 

II.

 

            Constănțeanul (cu rădăcini familiale în munţii Buzăului) Răzvan Ştefan este un mare iubitor al zonei şi ghid turistic în curs de atestare. Din vară va însoţi turişti şi doritori prin aceste locuri; deocamdată a mers cu noi în recunoaştere. 

            Împreună cu el, am revenit la Stâlpii Tainiţei pe un alt traseu şi cu alte obiective. Am ales o zi însorită de ianuarie sperând ca pădurea de fag desfrunzită să ne permită surpinderea unor  ipostaze mascate în restul anului de vegetaţie.

            Într-o noapte - iar noaptea! - de duminică spre luni, am plecat spre Nehoiu, pentru a prinde răsăritul în satul Nemertea (com. Gura Teghii). Ajunşi acolo, am făcut dreapta pe DJ203K înainte că se lumineze de ziuă - ziua de 11 ianuarie 2016. Răzvan conducea în forţă, şi maşina a urcat docilă câteva serpentine până când un derapaj care era să ne arunce în râpă ne-a semnalat că drumul era, de fapt, un imens patinoar. Într-un fel, a fost vorba de noroc: continuând pe jos am avut ocazia să urmărim fugar 2 TAF-uri care se chinuiau să urce panta pe care noi nu apucasem s-o depăşim cu maşina. O jumătate de oră cât le-am avut în raza vizuală, nu reuşiseră să depăşească obstacolul natural. De, drum judeţean din minunata noastră ţară, România. 

            Ajunşi la bifurcație, am luat-o spre dreapta, pe drumul forestier al Tainiţei. În curând am ajuns la Colţii Tainiţei, loc căruia localnicii îi spun ”La Mărculescu”, după numele unui proprietar. Am mers prin zăpada de pe marginea drumului, ocolind astfel gheaţa omniprezentă. Urme dese de animale indicau o faună bogată şi activă. Sosim la Colţii Stâlpilor, regăsind foişorul de vânătoare într-o stare jalnică. Apoi, urcând firul de apă (un izvor nepermanent care se varsă în Tainiţei) de la stânga lor, după 2-300 de metri ne aflam la baza Stâlpilor.

Surpriză:  cu toată lipsa coroanei vegetale, sunt la fel de greu de distins din peisaj. Albul trunghiurilor de fag se amestecă omogen cu albul stâncii, chiar dacă puținele ochiuri de zăpadă jucau un rol nesemnificativ. Venisem pregătiţi să-i fotografiem şi să-i tragem pe  video ”din toate poziţiile”: am cărat inutil întreaga aparatură. Nu degeaba au primit numele alternativ de Stâlpii Ascunşi.

Răzvan, care a mers crispat aproape tot drumul prin pădure gândindu-se la cum va mai scoate el maşina din patinoar, părea ușor dezamăgit de priveliștea din care nu se vedea mai nimic. Pentru a minimaliza din dezastru, am hotărât ca unul să stea în așteptare, în caz de  ”la o adică”, în timp ce celălalt să încerce să urce printre ei. Riscul - risc, dar măcar să nu fi venit degeaba.

            După circa o oră de strecurat printre crengi şi stânci răzleţe, am ajuns pe la jumătatea lor. Aici am găsit o mică grotă, un gol format între stânci. Nu ştim câtă valoare să-i dăm gândului că de la această ”tainiţă” şi-a luat întregul ansamblu numele. Cert este că pe o stâncă laterală, pe partea stângă există ”tăiate” nişte 3 sau 4 linii verticale așezate într-un rând aproximativ, care par a fi făcute de om. Posibil un marcaj?

            Am continuat, iar după încă o jumătate de oră am atins punctul de maximă elevaţie, intersectând poteca de animale întâlnită şi în descriere anterioară. Se pare că este o cale ”obligată”, de vreme ce  de acolo am refăcut în sens invers o parte din traseul făcut anterior cu Dl. Marian Mihai şi Andrei Solomon. Am coborât pe partea dreaptă a Stâlpilor, spre baza lor întâlnind o altă grotă care ni s-a părut interesantă. Am lăsat pentru altă ocazie sau pentru unii dintre cititorii noştri cercetarea ei de aproape - iarna ziua e scurtă şi nimeni nu vrea să-l prindă apusul prin pădure.

            La baza Stâlpilor, l-am reîntâlnit pe Răzvan Ștefan care, la rîndul lui refăcuse parţial traseul din prima escapadă: urcase de-a lungul stâncii exterioare stângi până sus, pe unde noi coborâserăm data trecută.

            Sunt câteva rezultanete și lecţii învăţate de menţionat:

            1. Contraintuitiv, chiar şi cu pădurea de foioase desfrunzită, stâncile Stâlpilor nu se pot observa decât cu greu, obţinerea unor imagini panoramice fiind puţin probabilă indiferent de anotimp. Un prieten ne-a sugerat să folosim o dronă: o mai căutăm încă pe la NASA;

            2. Văzut de sus sau din lateral, spaţiul intermediar dintre stânci pare inabordabil, datorită unghiului pantei şi a obstacolelor de tot felul. Iniţial am fost tentaţi să apelăm la prieteni alpinişti şi doar un incident neprevăzut a făcut să nu-i putem desfăşura în teren. Am confirmat însă prin experienţa proprie că acest spaţiu este accesibil în întregime, deşi cu mare dificultate, de jos în sus, de la bază spre vârf;

            3. Datorită poziţiei şi conformaţiei terenului, spaţiul dintre stânci este puternic colmatat. Praf, pământ, crengi putrede, frunze căzute şi alte resturi vegetale creează un strat de călcare instabil. Noi am avut norocul de a-l găsi întărit de frig şi nu am vrea să ne gândim ce ar însemna adăugarea noroiului adus de ploaie. Panta accentuată îi creşte substanţial dificultatea.

            Datorită acestor detalii, traseul este unidirecţional: poate fi urcat, însă coborârea implică riscuri inutile. De aceea, din vârf se alege un traseu lateral de coborâre, dificil la rândul său, dar abordabil;

            4. Prezenţa animalelor sălbatice nu este o înfloritură gratuită, relatată de orăşeni chitiți să umfle realitatea. Acel foișor de vânătoare - o cutie mai mare dichisită pe un trunchi de copac la care se urcă pe o scară de lemn -  nu degeaba a fost construit acolo. Deasupra Stâlpilor am reîntâlnit cărările de animale şi culcuşul de urs din prima ”aventură”. La doar o zi distanță, prof. Dragoș Ioriati, membru al ONG-ului local Tainița Baștinei din com. Gura-Teghii, ne-a creionat un tablou similar: iarna, în pădure, lupii sunt o prezență comună, iar urșii pradă tot mai des orătăniile din curţile oamenilor. Ultima dată se întâmplase doar cu puțin timp înainte să ajungem noi pe acolo. Așadar, precauția nu strică nimănui; 

            5. O cercetare amănunţită a spaţiului dintre Stâlpi necesită sondaje şi decolmatări parţiale. Ne-ar mira ca cineva să aibă resursele pentru o astfel de întreprindere ale cărei rezultate ar putea să apară sau mai probabil nu. E vorba de echipe de alpinişti utilitari, lucru asigurat la coardă şi alte greucenisme de-astea.

Este mai lejer şi mai rentabil să întinzi corturi militare și să campezi în poiana de lângă satul Nucu, să dormi la cort pe saltele Relaxa și să cercetezi ”Amazonia” de lângă captarea și rezervorul de apă care alimentează jumătate dintre satele comunei Bozioru...

 

Note:

*Titlul acestui capitol reia ironic formularea care deschide cartea de poveşti fantastice a Elisabetei Iosif. Cititorii care nu au înţeles motivaţia noastră sunt invitaţi să reia prima parte a cărţii;

1. În continuare, pozițiile relative față de Stâlpi (stânga, dreapta) au fost considerate raportat la un observator care privește în sus, de la baza lor. Este o simplificare aleasă pentru claritatea expunerii;

2. Forumul Rufon, thread Vasile Rudan și misterul din Carpați, user tractorbeam, postarea #424 din data de 21 septembrie 2015, h21.30. Din respect pentru cititori, diacriticele şi anumite semne de punctuaţie elementare au fost adăugate de noi. Cei interesaţi de varianta brută, o pot confrunta oricând la sursa menţionată.

 

Atribute foto:

1. Fragment din pereții Stâlpilor Tainiței;

2. Dl. Marian Mihai, călăuza noastră, deasupra Stâlpilor;

3. Andrei Solomon, se odihnește triumfător;

4 și 5.Baza Stâlpilor Tainiței iarna. Același peisaj din care cu greu se distinge ceva;

6.Posibila ”tainiță” de la Stâlpii tainiței;

7. Răzvan Ștefan în fața Colților Tainiței, iarna.  

 

 

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează