Va propunem un exceptional articol de Cristian Madolciu – “Naționalismul și Imperiul Liberal” (Recenzie a cărții Virtutea Naționalismului, de Yoram Hazony, scrisă de Leon Hadar)

virtue nationalismCel mai sigur mod de păstra pacea este cooperarea între națiuni, nu guvernarea mondială. Recenzie a cărții Virtutea Naționalismului, de Yoram Hazony, scrisă de Leon Hadar. A afirma că naționalismul a devenit subiectul numărul unu în discursul politic și intelectual înseamnă a arăta o evidență. Nu trece o zi în Occident fără un nou simpozion al unui think-tank, un articol de jurnal, un contra-editorial ori un lung volum academic, avertizându-ne în privința înfloririi naționalismului. De la votul pro-Brexit din Anglia și alegerea președintelui Donald Trump, care promovează agenda „America pe primul loc”, suntem avertizați despre amenințarea pe care acest [contra-]curent politic global ar reprezenta-o la adresa supraviețuirii pe termen lung a societăților democratice liberale, a temeliilor așa-numitei ordini internaționale liberale și, poate, chiar supraviețuirii întregului Proiect al Iluminismului așa cum îl știm.

Ajutor!

Mare parte din această înfierare a naționalismului, care este la modă, pare să ia de bună ideea că naționalismul – care este, în esență, recunoașterea statului-națiune ca puterea centrală care oferă stabilitate ordinii politice interne și internaționale – este înrudit îndeaproape, dacă nu cumva chiar sinonim, cu protecționismul, nativismul, militarismul, intoleranța religioasă și cu întruchiparea contemporană a tot răului din lume – rasismul. Ah, și am uitat cumva de Ku Klux Klan, fascism și nazism? Dacă-i contrazici pe birocrații Uniunii Europene sau dacă susții impunerea de taxe de către SUA pe importurile chinezești sau dacă te opui ideii de deschidere a granițelor spre imigrație liberă sau de crezi că străinii care vor să devină cetățeni americani ar trebui să învețe limba engleză, vei fi acuzat că vorbești aproape ca David Duke, Mussolini sau – ați ghicit – Hitler!

Ei bine, Yoram Hazony, un scriitor conservator care conduce în prezent Institutul Herzl din Ierusalim, nu acceptă toate aceste lucruri, iar noua sa carte Virtutea Naționalismului confruntă pe față isteria anti-naționalistă, adică cealaltă parte a monedei, anume dogma „sacră” a globalismului. El argumentează, contra „înțelepciunii” obișnuite care tronează în centrele intelectuale din Manhattan și Cambridge, Londra și Paris, că naționalismul a fost „motorul care a dus la formarea libertății politice moderne” și la o „sporire a diversității națiunilor”.

Potrivit opozantului din Ierusalim, această teorie politică sugerează că „lumea este guvernată cel mai bine când este împărțită în națiuni diverse, fiecare având independență și guvernare autonomă”.

Cum? După citirea volumului lui Hazony și estimarea a ceea ce el numește „o afirmare a motivațiilor de a fi un naționalist”, am realizat brusc că mare parte din ce a avut de zis despre acest subiect părea atât de evident, cel puțin pentru mine. Și mă minunam: de ce a-și afirma cineva opțiunea pentru naționalism crează o atât de mare controversă în aceste zile, încât e necesar a scrie o carte care celebrează „virtuțile naționalismului”?

Răspunsul meu imediat la manifestul lui cu „cele patru urale pentru naționalism” a fost: „Păi, evident!”. Apoi, am observat că, precum Hazony, și eu am fost născut în a doua jumătate a secolului al XX-lea, într-un timp în care susținerea independenței naționale și a exprimării sentimentelor naționaliste erau cât se poate de prezente, precum erau și o manifestarea unei lărgimi de perspectivă intelectuală, pe care liberalii și progresiștii le-au prețuit. Într-un fel, nostalgicii după trecut și forțele anti-liberale ale lumii erau reprezentate de către cei care aderau la ideologia anti-naționalistă a imperialismului, în frunte cu Marea Britanie și Franța, care rezistau mișcărilor naționaliste din Africa, Orientul Mijlociu și Asia de Sud, care se aflau sub controlul lor.

Ce voiau acele mișcări era „să-și traseze cursul lor independent, să-și cultive propriile tradiții și să-și urmeze propriile interese fără intervenții din afară”, ceea ce reprezintă, după cum arată Hazony, sentimentele esențiale ale naționalistului. Adversarul naționalistului nu este cel ce propune liberalismul ori progresismul, ci cel ce propune imperialismul.

Azi tindem să asociem imperialismul cu beligeranța, cu expansionismul teritorial și cu represiunea politică. Dar, cum ne amintește Hazony, imperialismul „caută să aducă pacea și prosperitatea în lume prin unirea umanității, pe cât posibil, sub un singur regim politic” care, dacă ar trebui, și-ar impune voința asupra națiunilor subordonate. Este deci, prin definiție, ostil acelor puteri care cred că națiunile este necesar să fie libere să-și „traseze propriul curs fără prezența unui astfel de guvern sau regim internațional”.

În secolul precedent, ca urmare a căderii Imperiilor Europene, acuza de imperialism a fost direcționată spre Statele Unite, care încerca să controleze forțele naționaliste în Vietnam și Cuba. Acuza a fost adusă și Uniunii Sovietice, un imperiu care suprima aspirațiile naționale ale polonezilor și ungurilor, georgienilor și armenilor (printre alții). Precum Hazony, și eu am fost crescut în Israel, pe atunci un stat nou, realizat de către mișcarea sionistă a ideii de naționalism evreiesc și care luptase îndelung pentru independența față de imperialiștii britanici care stăpâneau pământul din Israel sau Palestina. Și, apropo de naționalism: țara a fost dezmembrată mai târziu de către Națiunile Unite [ONU] – unde accentual ar trebui să cadă pe „națiunile” – între cele două popoare sau națiuni care o locuiau, evreii și arabii.

Ce vreau să spun e că naționalismul era considerat o forță a binelui de către cei mai mulți din generația iluminată a baby boomers-ilor, adică a exploziei demografice din Occident după cel de-al Doilea Război Mondial. Au sărbătorit nașterea Indiei independente, a Algeriei independente, și a altor națiuni în Africa și Asia, și au demonstrat împotriva intervenției Americii în Vietnam și în Chile și împotriva represiunii sovietice față de unguri și cehi. Și aceștia, precum cei mai mulți dintre concetățenii lor, și-au asumat ca prioritară loialitatea față de statul-națiune căruia îi aparțineau. Respectai legile statului, plăteai taxe guvernului și erai dispus chiar să-ți verși sângele și să lupți până la moarte pentru a-l apăra. Mai mult, contrar mitului propulsat de către avocații globalismului și a agendei anti-naționaliste, fondatorii instituțiilor economice post-1945, acționând ca urmare a înfrângerii Germaniei naziste, Italiei fasciste și Japoniei imperiale, nu s-au apucat să transforme sistemul tradițional internațional care a reieșit din Pacea de la Westphalia din 1648.

Acel sistem vechi, cum arată Hazony, era bazat pe principiul suveranității și al dreptului și obligației guvernelor naționale de a urmări politici independente care să le protejeze siguranța națională și creșterea economiilor lor [naționale]. Din această perspectivă, președinții americani Franklin D. Roossevelt și Harry Truman, primul ministru britanic Winston Churchill, liderul francez Charles de Gaulle, erau naționaliști după modelul vechi, care au înțeles, în cele din urmă, că cel mai sigur mod de a evita pe viitor războaiele și a păstra pacea ar fi prin cooperarea dintre statele-națiune, iar nu prin stabilirea unui guvern universal căruia i-ar fi loial un imaginar cetățean al lumii. Iar instituțiile internaționale – adică „inter-naționale” – pe care le-au ajutat să se formeze, precum Națiunile Unite, Fondul Monetar Internațional și Organizația Tratatului Nord-Atlantic [NATO], precum și Comunitatea Economică Europeană au înțeles că națiunile independente vor putea continua să-și urmărească interesele lor naționale diplomatice, militare și economice – dar vor putea în același timp să colaboreze cu alte națiuni spre a-și atinge țelurile comune. Inter-naționalismul, opus globalismului, a continuat să considere loialitatea față de statul-națiune și nu față de vreo ordine mondială idealistă, ca aflându-se la temelia ordinii internaționale.

Într-adevăr, fiecare președinte a pus „America mai întâi” și l-ar fi aplaudat poate pe președintele Trump când, în discursul său a arătat, înaintea Adunării Generale a ONU, că „cea dintâi datorie a guvernului american este față de poporul său, cetățenii noștri – să le răspundem nevoilor, să le reasigurăm siguranța, să le apărăm drepturile și să le apărăm valorile”. Ce s-a petrecut, atunci, atât de dramatic, cu zeitgeist-ul (spiritul) intelectual și politic care reflecta aceste principii, cărora Hazony și președinții John F. Kennedy și Ronald Reagan, iar acum președintele Trump, au fost/sunt atașați? Când a început așa-numita elită globalistă să ceară aderarea noastră completă la principiile unei piețe deschise, mișcărilor de populație indiferente față de frontiere, și la edificarea de organizații supranaționale care, până la urmă, vor eroda puterea statelor-națiune, presupus a fi deja muribunde?

Rezultatul final este că, atunci când guvernul SUA face pași spre a-și proteja suveranitatea națională și interesele economice prin punerea unor restricții asupra imigrației ori prin urmarea unei strategii economice naționale, noțiuni care altădată ar fi fost de pur bun-simț pentru președinții americani, este luat în derâdere pentru că ar susține ideea reacționară a „naționalismului”.

Hazony crede că punctul de cotitură a fost sfârșitul războiului rece și al luptei de atunci împotriva comunismului, moment care a cunoscut „înflorirea idealurilor și proiectelor politice imperialiste”, când liderii occidentali au devenit preocupați de două proiecte imperialiste. Mai întâi, ceea ce președintele francez Charles de Gaulle și primul ministru englez Margaret Thatcher înțelegeau ca Europă a Națiunilor cu o piață comună dominată de un bi-pol franco-german, a fost gradual transformat într-un proiect total diferit: o Uniune Europeană care „a păgubit progresiv națiunile membre de multe dintre puterile asociate în mod obișnuit cu independența politică”, totul în numele promovării ideilor liberale universale, în același timp zicând „adio” anacronicei tradiții naționale.

Apoi, a fost proiectul stabilirii unei „ordini mondiale” americane sub umbrela căreia puterile diplomatice și militare ale Americii ar fi forţat alte națiuni – începând cu Irak și Afganistan și întregul Orient Mijlociu până la graniţele Rusiei – să se supună legislaţiei internaţionale şi să se integreze treptat într-un sistem internațional în care valori democratice similare cu cele americane şi mecanisme economice de piaţă liberă s-ar răspândi şi ar deveni dominante în cele din urmă.

Şi iată-ne, astfel, astăzi, puşi în faţa unui atac virulent împotriva „naţionalismului” lansat de promotorii globalismului. Aceşti promotori susţin extinderea imigrării, a comerţului liber, scăderea tarifelor, intervenţii militare în numele protejării drepturilor omului şi multe alte forme ale guvernanţei globaliste care au evoluat după sfârșitul Războiului Rece şi după intrarea Chinei pe scena economiei globale.

Între timp, se vorbeşte foarte puţin despre faptul că ordinea internaţională ar fi necesar să ofere guvernelor capacitatea de a-şi proteja suveranitatea naţională. Hazony integrează discuţia despre atacul asupra naţionalismului şi eforturile de a-l înlocui cu o nouă formă de imperialism ca principiu de bază al intelectualilor și politicienilor din Vest, într-un cadru filozofic şi istoric mai larg. În acest cadru, el face distincţia între concepția lockeană (după filosoful anglo-saxon John Locke – n.tr.) sau concepția civică asupra statului, în care legăturile dintre cetăţeni se bazează pe consimţământul individului de a deveni membru al unei comunităţii şi de a-i respecta regulile; și concepția tradiţionalistă sau conservatoare a unui stat naţional în care loialitatea individului este transferată dinspre familie şi clan înspre statul naţional. Rezultatul final fiind naţiunea ca o colectivitate cu trăsături istorice şi culturale unice.

În acest context, Hazony prezintă ceea ce reprezintă, probabil, cea mai originală parte a discursului său. Majoritatea dintre noi, în Vest, aderăm la concepția lockeană a statului, pe care-l asociază cu statul de drept, cu protejarea drepturilor individuale și alte valori liberale care plasează libertatea și individul în centru. Şi care, de asemenea, explică de ce privim cetățenia ca pe rezultatul unui act voluntar al individului care este de acord să se supună legilor statale. În acest context, Hazony spune că principiul puterii executive limitate și al libertăţilor individuale, pe care tindem să le asociem cu acea concepție universală a liberalismului, este de fapt produsul unei tradiții politice și culturale unice anglo-americane, înrădăcinate în moştenirea religiei protestante și a istoriei engleze. Dar, auto-proclamații „liberali” contemporani nu înțeleg că principiile pe care le adoptă sunt bazate pe acea tradiție națională distinctă.

Dacă aceste principii nu sunt o parte organică a unei tradiții anglo-americane naționale și permit un proces prin care orice persoană se poate alătura voluntar statului prin acceptarea regulilor sale, de ce nu ar putea fi văzute ca parte a unei tradiții politice liberale care să poată să fie exportată restului lumii? Exact acesta este „liberalismul” pe care liberalii occidentali și l-au asumat. Ar putea fi descris ca un Imperiu Liberal. În ultimă instanță, imperialistul nostru liberal descoperă cât de dificil este să exporte conceptele politice care susțin libertatea individuală în Occident, către statele arabe și musulmane și află că multe societăți naționale, inclusiv în locuri precum Ungaria sau Polonia, resping definiția sa a liberalismului. Mai mult, susținătorii proiectului universal liberal se confruntă, de asemenea, cu rezistența concetățenilor lor care continuă să fie atașați propriilor tradiții culturale și istorice naționale, pe care doresc să le păstreze și care insistă asupra faptului că orice persoană care dorește să se alăture propriilor lor națiuni, va trebui să adopte și să respecte aceste tradiții.

În cele din urmă, globaliștii liberali de astăzi au abandonat ceea ce, în multe privințe, Hazony consideră a fi elementul central al tradiției politice anglo-americane, și anume dorința de autodeterminare națională și opoziția puternică față de proiectele universaliste și imperialiste. Dar Hazony, spre deosebire de globaliștii liberali, poate că exagerează rolul pe care îl joacă ideile și cei care le avansează în determinarea rezultatului crizei politice și economice globale actuale. Succesul inițial al globalizării are mai puțin de-a face cu o bătălie a ideilor, cât cu interesele geostrategice și geo-economice americane.

Sprijinul pentru aderarea Chinei la Organizația Mondială a Comerțului, „eliberarea” Irakului și sprijinul pentru o UE puternică și unificată au fost toate considerate ca fiind în interesul Statelor Unite și că au meritat costurile plătite. Este evident, astăzi, că mulți americani și europeni sunt reticenți să plătească aceste costuri și ceea ce este descris ca o accentuare a naționalismului în Occident reflectă sentimentele cetățenilor că guvernele și elitele lor ar fi necesar să revină la strategia inițială a proiectului postbelic.

Această strategie includea o doză mare de naționalism economic și reținere în utilizarea forței militare. Această reacție rezumă, în mare, ceea ce reprezintă trumpismul și Brexit-ul. Dar, opoziția față de imigrația ilegală nu se traduce în nativism, în același mod în care scepticismul cu privire la beneficiile comerțului liber nu înseamnă că americanii sau europenii doresc să-și închidă granițele pentru comerț și investiții străine, ci vor să restructureze instituții precum UE sau NAFTA. Rezistența la agenda liberală universală nu poate fi asimilată și cu șovinismul și rasismul. La urma urmei, salutul steagului și respectarea imnului național, precum și cerința ca toți cetățenii americani să fie fluenți în limba engleză, a fost modul în care majoritatea americanilor au privit, până de curând, unele dintre fundamentele a ceea ce însemna să fii american și să aparții națiunii. Nici distincția dintre conceptele lockeane sau civice ale statului și noțiunea de stat naționalist nu este atât de clară. Naționalismul american este într-adevăr un produs al unor complexe procese istorice și culturale, care au dat naștere la ceea ce acum sunt considerate simbolurile americane, precum jazzul și ritmurile sale africane, sau pizza.

În pledoaria sa către liderii sovietici în anii 1920, intelectualul comunist Nikolai Buharin spunea că este timpul să se îndepărteze de poziția marxistă conform căreia socialismul trebuie stabilit la nivel global, și să se îndrepte spre comunismul național sau „comunismul într-o singură țară”. Liderii occidentali ar trebui, de asemenea, să consolideze democrația liberală acasă la ei, reconstruirea propriilor economii și reevaluarea angajamentelor globale. Pe scurt, ar trebui să schimbe cursul și să se concentreze asupra statului-națiune ca instrument principal pentru obținerea legitimității politice și creșterii economice. Cu alte cuvinte, să se angajeze în slujba principiului „liberalismul într-o singură țară”.

Dacă vom căuta libertatea, aceasta se găsește numai în națiune, nu în imperii!

Oamenii nu mai reușesc să rămână căsătoriți în ziua de azi, deoarece aplică sistemul capitalist în relațiile de familie. Iar națiunea, care e practic o familie extinsă, se dezintegrează și ea atunci când cetățenii țării se raportează la națiune ca la o afacere, în termeni contractuali și capitaliști. Singura soluție pentru ca națiunea să poată rezista în fața capitalismului este cultivarea tradiției și a religiei strămoșilor, avertizează conservatorul Yoram Hazony. Gânditorul conservator israelian de religie mozaică a susținut recent o conferință în fața studenților Universității Yale, intitulată „Virtutea Naționalismului”, după titlul ultimei sale cărți.

Doctorul în filozofie politică Yoram Hazony, familist convins și tată a nouă copii, este fondatorul Institutului Herzl din Ierusalim, organizație dedicată promovării tradiționalismului în cultura iudaică și protejării identității evreiești. Redăm mai jos cele mai importante idei expuse de Yoram Hazony. Intertitlurile aparțin redacției.

„Îmi amintesc și acum fiorul pe care l-am simțit pe coloană atunci când l-am auzit pe președintele SUA George H. W. Bush vorbind de Noua Ordine Mondială”

Alegerea între naționalism și globalism e problema care definește perioada de timp pe care o trăim. Această alegere este cea mai importantă chestiune politică a prezentului. Fiecare dintre noi este necesar să luăm o poziție în această problemă. Politica americană s-a mutat foarte mult către stânga în ultimii ani. Când Ronald Reagan era președinte, iar Margaret Thatcher premier în Marea Britanie, naționalismul era ceva normal. Însă după căderea URSS, a apărut un moment de utopie extraordinară. A apărut o inundație de cărți care declarau finalul istoriei și teoria că întregul mapamond urma să devină o lume unică, unită, cu o singură economie mondială, iar toți oamenii se vor uni sub o singură lege.

George H.W. Bush a declarat, în 1991, venirea Noii Ordini Mondiale. Și îmi amintesc și acum fiorul pe care l-am simțit pe coloană atunci când l-am auzit pe un președinte al SUA vorbind de această Nouă Ordine Mondială. Bush a spus atunci: „Timp de o mie de generații, omenirea s-a străduit, dar a eșuat, să obțină ce vom obține noi acum.” Atunci când cineva se laudă că va rezolva el probleme nerezolvate de o mie de generații, orice conservator ar trebui să se îngrijoreze. Și ce va rezolva? Bush a zis că „legea junglei” nu va mai domina pe planetă, ci ea va fi înlocuită de „domnia legii”. Deci asta era viziunea lui Bush: întreaga planetă urma să fie acoperită de un spirit al legii care urma să fie stabilit de ONU.

Toți președinții americani până la Donald Trump, ca și toți liderii britanici până la Brexit au înghițit această idee. Atât republicanii, cât și democrații (în SUA), atât conservatorii, cât și laburiștii în Marea Britanie, absolut toți politicienii europeni s-au pus de acord în mod miraculos asupra acestei unanimități îngrijorătoare, cum că era nevoie de desființarea frontierelor și de crearea unei singure ordini politice și economice pentru întreaga planetă. Această nouă ordine a primit diverse nume: unii o numesc Globalism, alții Internaționalism Liberal, eu o numesc Imperiul Liberal.Viziunea de impunere a acestei ordini globaliste, cu forța puterii militare a SUA și cu aprobarea Europei, a fost viziunea politică a ultimilor 30 de ani. Eu cred că e o eroare groaznică.

Dumnezeu a dăruit oamenilor frontierele, ca apărare împotriva imperiilor

Istoria Occidentului poate fi văzută ca un fel de balansoar care înclină între imperialism și naționalism. Acest balansoar începe în Vechiul Testament, unde apare prima dată ideea statului național independent.

În istoria omenirii, zeii diverselor popoare veneau și spuneau regilor: „Vreau să mergi și să cucerești alte popoare, ca să suprimi diviziunile inutile și violente din lume, pentru că oamenii se omoară fără motive, iar misiunea ta e să cucerești cele patru colțuri ale Pământului și să aduci pace și prosperitate întregii lumi”. Aceasta este viziunea imperială, adoptată de toate imperiile din istorie, de la Alexandru cel Mare la Imperiul Roman, de la Sfântul Imperiu Roman (de Națiune Germană – n.red.) și până la califatele islamice, de Napoleon, care promitea pace și prosperitate în lume prin aplicarea Iluminismului, și până la Hitler. Toate acestea au fost imitații ale Imperiului Roman.

Singurul text din Antichitate care se ridică împotriva acestei viziuni imperiale se găsește în Biblia ebraică, în Vechiul Testament. Dumnezeu, Cel care a făcut totul pe Pământ, vorbește cu Moise, dar nu îi spune ce le-au zis alți zei tuturor conducătorilor de imperii, nu îi spune să cucerească toate colțurile Pământului, ci din contră, îi arată care sunt granițele între care poporul lui Moise va trăi. Iar învățăturile biblice sunt destinate întregii umanități, nu doar poporului evreu. Dumnezeu îi spune lui Moise să respecte frontierele date, iar în Deuteronom Dumnezeu cere poporului evreu să nu își deranjeze vecinii, pentru că și popoarelor vecine le-a dat Dumnezeu un pământ al lor, ca moștenire; așa că Dumnezeu le cere evreilor să își lase vecinii în pace, altfel vor primi pedeapsă divină.

Dumnezeul lui Israel este primul caz din istoria zeilor umanității când Dumnezeu stabilește granițe propriului popor și le cere să nu își invadeze vecinii. Dumnezeul lui Israel stabilește că poporul evreu va avea un rege din propriul popor, dintre frații săi. Aceasta a fost o revoluție în istoria politicii și teologiei; Dumnezeul Vechiului Testament i-a zis poporului evreu că nu are dreptul să se ducă și să invadeze popoare vecine, ci vecinii vor veni la evrei, în bună pace, când vor fi pregătiți.

Națiunea e pavăză în fața imperialismului

Deși istoria Occidentului a fost dominată de imperii, Vechiul Testament nu se oprește niciodată să pună piedici acestei viziuni imperiale. Catolicii, francezii, englezii, polonezii, cehii au dezvoltat ulterior naționalismul ca rezistență la centralizarea imperiilor. Ulterior, englezii au adoptat această viziune a națiunii libere, apoi olandezii s-au desprins de Imperiul Spaniol. Apoi scoțienii, francezii, elvețienii și tot restul Occidentului au făcut la fel. Acestea sunt primele momente când statul național ia pentru prima dată ființă. În Biblie statul național era ceva potențial, dar protestanții chiar au reușit să înființeze stat național după stat național. Statele Unite sunt o astfel de țară.

E adevărat că europenii, în timp ce își construiau statele naționale, continuau să invadeze Africa, America, Asia, având deci și imperii. Nu încerc să idealizez ce au făcut ei. Dar în cele din urmă naționalismul a demolat imperiile. Statele naționale au devenit atât de puternice încât au desființat colonialismul. Nu există nici măcar un singur exemplu, în întreaga istorie a omenirii, al unui sistem de guvernare bun pentru oameni produs de un imperiu! Niciodată nu s-a petrecut asta!

Libertatea se găsește doar în națiune, niciodată în imperiu

Ce este naționalismul? Este acea viziune potrivit căreia cea mai bună guvernare a lumii se petrece atunci când mai multe națiuni diferite pot avea independența de a-și urmări interesele potrivit cu propriile tradiții și credințe.

Spre deosebire de această viziune, imperiul crede că cea mai bună guvernare a lumii are loc atunci când toate națiunile sunt supuse unei legi unice, sub o singură autoritate, care astfel va aduce cea mai mare cantitate de pace și prosperitate. Aceste poziții sunt ireconciliabile. Dacă vom căuta libertatea, aceasta se găsește numai în națiune, nu în imperii.

Ceea ce face democrația posibilă este loialitatea dintre oameni ca fiind membri ai aceleiași națiuni. Sentimentul că sunt o singură națiune e ceea ce face democrația posibilă. Iar dacă dispare loialitatea dintre oameni ca fiind membri ai unei națiuni, democrația nu mai funcționează. Iar atunci singurul mod de guvernare va fi prin forță, pentru că în niciun imperiu nu există loialitate între membrii, fiind mai multe națiuni. Așa că imperiile sfârșesc prin a guverna cu forța.

UE nu va funcționa niciodată

Priviți la ce se petrece în Europa. Acolo sunt cele mai liberale țări posibile, și cele 27 de națiuni nu sunt capabile să se adune într-o țară democratică. Nu se va petrece niciodată, pentru că nu există nicio legătură comună de loialitate între ele. Italia are un nou Guvern, vor un anumit ministru la Finanțe, iar cei de la Bruxelles au zis că nu se poate, au dictat cine anume va fi ministrul de Finanțe al Italiei. Poate că imperiile (de tipul U.E. – n.red.) vor aduce mai multă pace și mai multă prosperitate, dar cu siguranță vor desființa libertatea.

Naționalismul este un principiu de auto-limitare a omului. Să ne gândim unde anume poate exista toleranța. America nu a fost niciodată mai intolerantă decât acum. Pe timpul generației mele, când eram student, nu ne era niciodată frică să discutăm un subiect sau să scriem un articol despre orice subiect. Puteam discuta despre orice, chiar dacă subiectul nu era popular, cu siguranță nu eram persecutați pentru ce credeam și pentru ce publicam în ziarul universității Princeton. Azi însă mi se face frică pentru că acele vremuri au trecut. Îmi e rușine că îmi învăț copiii să se ferească să spună deschis ceea ce cred. Îmi e rușine că îmi învăț copiii că uneori, atunci când crezi în ceva anume, este necesar să se ferească să o spună. De ce se petrece asta?

Naționalismul este un principiu de auto-limitare, de a crede că națiunea ta nu va purcede la cucerirea altor națiuni, de a crede că ai cel mai bun mod de viață, dar nu te duci și îl impui altor națiuni. Acesta este de fapt un principiu al toleranței. Oamenii se concentrează pe importanța granițelor, pentru a controla oamenii care intră în țară, dar cel mai important aspect al granițelor este acela de a-i opri pe oameni să iasă din țară și să își impună ideile asupra altor națiuni. Prin ridicarea de frontiere, naționalismul creează posibilitatea toleranței în propria ta țară. Iar dacă se merge în direcția opusă, de a impune o ideologie cu forța altor națiuni, nu vei tolera diferențele nici la tine acasă. Dacă nu vei tolera felul de viață al oamenilor din Iugoslavia, Afganistan sau Irak, atunci nu vei tolera diferența de idei nici în propria ta țară.

Produsul ultim al statului imperial este reprezentat de oameni care ard de dorința de a distruge, peste tot în lume, orice sistem diferit de propriile lor valori. Asta s-a petrecut în Revoluția Franceză sau în Germania nazistă sau în URSS, iar astăzi se vede aceeași intenție la internaționaliștii liberali, care ard de nerăbdare să se impună ei asupra lumii, ca ultimă tentație a puterii.

Familia nu poate funcționa ca sistem capitalist

Există un conflict între naționalism și capitalismul global. Încă de la Montesquieu, și trecând prin Irving Kristol, se știe că, dacă gândești strict economic, dacă vorbești doar în termeni de economie și comerț, atunci vei vedea întreaga lume ca pe o entitate unică, pentru că vei dori să faci profit oriunde în lume. Nu e nimic în neregulă cu asta, pentru că ăsta este scopul afacerilor, profitul. Problema nu este dorința de a fi capabil să cumperi și să vinzi oriunde în lume, problema este dorința de a cumpăra și vinde orice pe lume. Problema este faptul că ideile capitaliste, care sunt în mod fundamental bazate pe promiscuitate, adică sunt contractuale, invadează alte domenii decât afacerile. Companiile nu au loialitate față de angajați: chiar dacă faci o treabă bună, te pot concedia oricând, pentru că asta are logică economică. Loialitatea nu are vreo valoare în capitalism. La fel și angajații, dacă un angajator îți oferă un salariu dublu, din punct de vedere capitalist e foarte bine să pleci, pentru a putea obține mai mult.

Dar acesta este un sistem promiscuu, nu e un sistem bazat pe loialitate. Capitalismul nu se bazează pe loialitate. Sistemul capitalist are capacitatea extraordinară de a produce prosperitate și inovație. Dar dacă iei sistemul capitalist și îl introduci într-o familie, atunci în fiecare lună și în fiecare an soțul sau soția se vor gândi: e soțul meu atât de bun pe cât credeam? Pot să fac rost de un soț mai bun? (Râsete în audiență, n.red.) Acum râdeți, dar societatea noastră funcționează șocant de mult în acești termeni. Și despre copii la fel se pune problema în sistemul capitalist aplicat în familie, adică doar în termeni de alegere proprie: „poate că acum 20 de ani am fost de acord să am un copil, dar nu am fost de acord cu adolescentul care a devenit acum, după 20 de ani”. Ce poate dura într-o familie, dacă gândești în termeni capitaliști? Absolut nimic! Oamenii care vor să rămână căsătoriți nu mai reușesc, pentru că sunt prea capitaliști ca să reușească să păstreze o căsnicie. Cei mai mulți dintre voi (tinerii – n.red.) nu mai înțeleg azi ce este necesar să facă pentru a putea rămâne căsătoriți. Vouă nu vă mai spune nimeni astăzi că pentru a duce o căsnicie pentru 50 de ani sau pentru 100 de ani, trebuie să accepți o suferință enormă.

O căsătorie se poate păstra doar dacă soții își asumă suferința

Într-o căsătorie te schimbi tu însuți, se schimbă soția ta, totul se schimbă în decursul unei căsnicii, și nimic nu mai e la fel ca atunci când ai ales să te căsătorești. Pe parcursul vieții, căsnicia nu mai e deloc ceea ce era atunci când ai ales să te căsătorești. Nu e deloc ceea ce ai visat că va fi. Așa că singura cale de a rezista împreună este prin loialitate, nu prin evaluarea alegerii făcute, ci prin a-ți spune că o căsătorie este mult mai dureroasă decât tot ce ți-ai putut imagina. Nu poți păstra o căsnicie decât dacă treci printr-o anumită suferință. Nu e posibil să crești copii decât trecând printr-o suferință. Dar această suferință face parte din procesul de a fi căsătorit, iar la final soții reușesc să treacă de suferință. În schimb, în capitalism, atunci când suferi atât de mult, renunți la colaborarea respectivă. Într-o familie însă, atunci când treci prin suferință, îți amintești că te-ai legat cu jurământ să rămâi solidar în căsnicie. Iar acel jurământ face societatea să funcționeze.

La rândul ei, o națiune este mult mai asemănătoare cu o familie decât cu o afacere. O națiune este ca o familie extinsă. Dacă membrii națiunii sunt dispuși să se sacrifice ca să reușească să țină națiunea unită, națiunea poate rezista sute de ani, mii de ani, și poate deveni o realizare extraordinară. Însă dacă oamenii se poartă într-o națiune ca într-o tranzacție, dacă oamenii se poartă ca pe baza unui contract și nu își vor mai îndeplini obligațiile față de țară, practic națiunea se auto-distruge. Deci problema capitalismului nu este partea economică, ci faptul că aceasta distruge tot ce nu este economic. Iar singurul răspuns pentru a opri această distrugere este cultivarea tradițiilor. Tradițiile naționale sunt răspunsul la ruina provocată de capitalism. Națiunea, tradițiile, religia strămoșilor sunt aspecte care opresc capitalismul să sară din albia sa economică și să inunde întreaga lume.

SURSA: cuvantul-ortodox.ro

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează