SA NU UITAM!!! O ISTORIE TULBURATOARE! Destinul crâncen al copiilor de luptători anticomunişti români: născuţi în peşteri şi-n puşcării. „Animalele de ţărani mă scuipau. Le era greaţă de mine“

copii inchisori comunisteAm citit cu o profunda tristete acest articol, care mi-a reamintit carti de memorii scrise de aceste eroine nestiute ale neamului. Si stiti dece vi-l trimit ?Findca se mai misca inca , in jurul fiecarui dintre noi, indivizi care gasesc lucruri de admirat si regreta acele timpuri! Nici Biserica Ortodoxa Romana nu se misca deloc in cazul martirilor din inchisorile comuniste.Recent am citit si o carte a unui istoric literar ( Dan C Mihailescu ) care spunea ca memoriile scrise de femeile romance care au trecut prin puscariile comuniste sau prin deportarea in Siberia ( cazul basarabencelor ) sint printre cele mai cutremuratoare documente ale suferintei din literatura memorialistica universala.

Dan N.

Destinul crâncen al copiilor de luptători anticomunişti români: născuţi în peşteri şi-n puşcării.

22 iunie 2019, Mariana Iancu in ADEVARUL  

Au făcut primii paşi într-o celulă sau într-un orfelinat, printre gardieni, miliţieni sau străini care nu-i iubeau. Cuvintele „tată“ şi „mamă“ nu aveau înţeles pentru ei, iar laptele supt avea doar gust de lacrimi. Sunt copiii care în anii '50 s-au născut în munţi şi în închisori, acolo unde mamele lor se ascundeau de Securitate sau erau închise pentru că se opuseseră noului regim.

Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu, fetiţa născută în râpă

Anul 1958. Primăvară. O femeie iese dintr-o râpă săpată în munte cu un punct în braţe: cel mai de preţ odor născut şi crescut în sălbăticie, departe de oameni dar, mai ales, de Securitate. De jos, cu armele aţintite spre ea, soldaţii aşteptau ca femeia să facă un gest necugetat pentru a le da prilejul să deschidă focul. În adăpostul de pe versantul sudic al munţilor Făgăraş, acolo unde avea loc scena, se refugiase o parte din grupul luptătorilor anticomunişti din Nucşoara.

Fetiţa, care avusese norocul să supravieţuiască, este violonista Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu ( 63 de ani ), fiica lui Toma Arnăuţoiu, locotenent în Armata Română şi membru al Partidului Naţional Ţărănesc, şi al Mariei Plop, membră a grupării de rezistenţă „Haiducii Muscelului“.  

Partizanii lui Toma Arnăuţoiu au rezistat mult timp în munţi, însă în urma unei trădări a unui prieten din copilărie, care fusese racolatm Securitatatea i-a prins condamnându-i la moarte sau la ani grei de carceră. Toma Arnăuţoiu a fost executat la data de 18 iulie 1959 în Penitenciarul Jilava, iar Maria Plop a fost condamnată la muncă silnică pe viaţă pentru „acte de teroare“. Femeia a murit la 31 ianuarie 1962, la Penitenciarul din Miercurea-Ciuc, cauza decesului fiind insuficienţă circulatorie şi TBC pulmonar. Martorele au povestit că femeia a ajuns în închisoare cu o cămăşuţă cu care îşi îmbrăcase fetiţa. De dorul copilei pe care nu a mai văzut-o niciodată, spun colegele de celulă, Maria spăla în fiecare zi obiectul de îmbrăcăminte.  

Fetiţa a fost dusă la leagănul de la Câmpulung Muscel, de unde a fost adoptată după doi ani, primind numele Raluca Voicu. Doar după Revoluţie a aflat că este un copil înfiat. „Am descoperit acest lucru întâmplător, găsind o copie după certificatul meu de naştere, în care era trecut numele mamei mele, Maria Plop, însă din act lipsea numele tatălui“, mărturiseşte ea. Acest fapt a determinat-o să încerce să afle cine este şi cine sunt părinţii săi naturali dar, mai ales, să înţeleagă de ce a fost abandonată.    

Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu   Chemarea sângelui  

A mers iniţial la leagănul din Câmpulung, crezând că aici va găsi o arhivă, dar drumul până la aflarea adevărului avea să se dovedească mult mai lung. „Leagănul era închis vizitatorilor, nu aveai acces în el, pentru că începuseră imediat după Revoluţie să se difuzeze reportaje la televiziune despre condiţiile mizerabile descoperite în orfelinatele comuniste din România. Şi atunci, din prudenţă, administraţia leagănului nu lăsa pe nimeni să intre. Atunci, o asistentă medicală a deschis o fereastră de la parterul clădirii în care funcţiona leagănul, îndrumându-mă spre fosta directoare, doctoriţa Elisabeta Moisescu“, îşi aduce aminte ea. Directoarea ieşise la pensie cu puţin timp înainte de Revoluţie, după o activitate de câteva zeci de ani. Şi-a luat inima în dinţi şi a sunat la uşa ei. „M-a primit în casă şi, după o lungă discuţie, în care repeta din când în când numele mamei mele, Maria Plop, şi-a amintit că am fost adusă la leagăn de o femeie ofiţer de Securitate, care i-a înmânat un document în care erau menţionate numele ambilor părinţi. Actul de naştere, fără numele tatălui, a fost adus, spunea ea, câteva luni mai târziu“. Aşa a început copilăria fetiţei marelui partizan Toma Arnăuţoiu.   Atunci, directoarea, care era medic pediatru, i-a spus celei care a adus fetiţa că vrea să o consulte înainte de a o primi în orfelinat, întrucât nu fusese până atunci consultată de vreun specialist şi nici nu fusese vaccinată. „Mi-a mărturisit că, de fapt, directoarea era speriată să primească un copil cu asemenea părinţi, pentru că asta ar fi însemnat ca Securitatea să racoleze oameni din personalul leagănului prin care să afle dacă cineva vine să mă vadă sau se interesează de mine. Directoarea era dintr-o comună de lângă Câmpulung şi în zonă se ştia că au fost partizani în munţii din împrejurimi“, rememorează Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu.Din fericire, era sănătoasă şi a   primit-o.

Şansa de a creşte într-o familie  

La sfârşitul vizitei, fosta directoare i-a dat adresa unei rude a lui Toma Arnăuţoiu, care locuia în Câmpulung. Este vorba de preotul Ilie Dragomirescu, despre care se vorbea în zonă că fusese arestat pentru că botezase copila. „Preotul era văr primar cu tata şi fusese condamnat la 15 ani muncă silnică pentru că îl ajutase, dar nu el mă botezase. De la el am aflat multe lucruri despre familia Arnăuţoiu, i-am cunoscut pe sora şi singurul frate al tatălui meu care mai erau în viaţă şi am început refacerea istoriei grupului de la Nucşoara“, explică ea. Foarte mult au ajutat-o documentele din arhiva Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii din care a descoperit cât de violentă a fost represiunea la care au fost supuşi cei care au făcut parte din grup sau i-au ajutat.   Părinţii săi adoptivi nu au ştiut nimic despre părinţii naturali, nefiind din zona Muscelului, iar aprobările pentru înfiere au venit cu întârziere, probabil, spune ea, după ce Securitatea a cercetat dacă familia care voia să o înfieze avea vreo legătură cu oamenii care au făcut parte din rezistenţa împotriva regimului comunist. „Am aflat că mama şi tatăl meu, care m-au crescut, au ajuns la leagănul de la Câmpulung Muscel după ce au fost şi la alte câteva case de copii. M-au ales pentru că eram un copil drăgălaş şi normal, ştiam chiar şi câteva poezii. Faptul că eram, conform actului de naştere, un copil fără tată şi aparent, nedorit de mama, cred că le-a întărit hotărârea de a mă înfia şi a-mi da şansa să cresc într-o familie“, spune, cu recunoştinţă, Ioana Raluca Voicu Arnăuţoiu.

  

Fiica lui Toma Arnăuţoiu a decis să meargă mai departe şi, după un îndelungat demers judiciar, a reuşit să obţină dreptul a purta numele tatălui. „Procesul nu a fost deschis pentru a purta numele Arnăuţoiu. Aş fi putut să obţin acest lucru ca toţi cei care îşi schimbă sau adaugă nume, fără a ajunge la proces. Eu am cerut Tribunalului recunoaşterea filiaţiei faţă de tatăl meu natural, Toma Arnăuţoiu. Am pornit de la declaraţia lui consemnată într-un proces verbal de anchetă din 1958, în care spune că este tatăl meu şi menţionează cu precizie data si ora la care m-am născut, precum şi numele, Ioana, pe care mi l-a dat“. În instanţă au fost audiate şi Marina Chirca, devotată partizanilor de la Nucşoara, şi Elisabeta Rizea, eroină a luptei anticomuniste din România, alese întrucât „tatăl meu declara în anchetă că cele două femei m-au văzut atunci când le-a întâlnit după naşterea mea şi au aflat de la el că eram fiica lui. Marina Chirca, conform declaraţiei tatei, ar fi trebuit chiar să o asiste pe mama mea când avea să nască. Au renunţat, explică el, temându-se că dacă Marina ar fi fost urmărită, ei toţi ar fi putut să fie arestaţi într-un moment în care nu ar fi putut să opună nici un fel de rezistenţă“.     Instanţa trebuia să se pronunţe pentru stabilirea filiaţiei faţă de tată a unei persoane născută în anii ’50, dar, în acelaşi timp, copila înfiată nu voia să facă o nedreptate părinţilor adoptivi, chiar dacă ei erau morţi în anul 1994, când a început procesul.

Aşa se face că, după un proces care a durat trei ani, ea a reuşit să fie fiica şi a părinţilor naturali, dar şi a celor adoptivi.   Între timp, ea a ajuns una dintre cercetătoarele asidue ale arhivei partizanilor din Muscel. „Ca urmaşă a lor cred că am datoria să aflu adevărul despre ce s-a întâmplat în lunga perioadă în care au fost urmăriţi (din martie 1949 până în 20 mai 1958 când au fost arestaţi) şi să înfăţişez publicului povestea lor, ascunsă timp de decenii în dosarele Securităţii. Cercetarea pe care am întreprins-o s-a concretizat în cărţi de documente (n.r. ‒ publicate la Editura Vremea în 1997 şi 2009), expoziţii de fotografii şi documente din arhiva CNSAS (2009, 2019), articole, prelegeri, şi, nu în ultimul rând, realizarea celor două site-uri: www.tomaarnautoiu.ro şi www.eroinenucsoara.ro , ultimul dedicat femeilor atât de curajoase care au făcut parte efectiv din grupul de partizani sau i-au ajutat cu devotament“.   Anul acesta, cu prilejul împlinirii a 60 de ani de la procesele şi execuţiile membrilor şi sprijinitorilor Grupului de la Nucşoara, a realizat expoziţia „Rezistenţa anticomunistă de la Nucşoara – portrete de familii“, în care sunt prezentate poveştile dramatice a 33 de familii implicate.  

Aşa cum s-a întâmplat în cazul multor luptători din rezistenţă, nici Toma Arnăuţoiu şi nici Maria Plop nu au mormânt. Toma Arnăuţoiu a fost executat la 18 iulie 1959 la închisoarea Jilava, iar Maria Plop a murit în 1962 în penitenciarul de la Miercurea Ciuc. Niciun document din arhive nu indică locul înmormântării. Anul trecut, la Miercurea Ciuc, la iniţiativa a doi membri ai consiliului judeţean, s-a organizat un simpozion de comemorare a femeilor care au fost condamnate pe criterii politice, care au murit în închisoarea din zona lor. Cu acest prilej, în cimitirul oraşului s-a ţinut o slujbă de pomenire în memoria deţinutelor care şi-au găsit sfârşitul şi care nu au mormânt. Printre femeile care au făcut parte sau i-au ajutat pe membrii grupului de la Nucşoara şi au murit în închisoarea de la Miercurea Ciuc, se află, în afară de Maria Plop, bunica sa, Laurenţia Arnăuţoiu, mama fraţilor Arnăuţoiu, şi Filofteia Tomeci, al cărui soţ a fost condamnat la moarte şi executat.

Fiica marelui luptător anticomunist nu crede că lupta lor a fost în zadar. „Refuzul lor de a capitula în faţa regimului comunist, manifestele pe care le răspândeau au fost îndemnuri la nesupunere, iar pentru autorităţi era evident că partizanii se bucurau de sprijin în zona din care proveneau şi aceasta pentru că ţăranii erau nemulţumiţi că pământurile le erau luate cu forţa pentru a forma gospodării colective, de cotele în produse pe care trebuiau să le dea statului, de faptul că, la nivelul conducerilor locale, cei care se bucurau de respect fuseseră înlocuiţi de oameni promovaţi pe criterii de slugărnicie faţă de comunismul ateu“.

În dosarele cercetate cel mai mult au emoţionat-o fotografiile oamenilor în momentul arestării şi a ascunzătorilor sau locurilor unde au trăit. „Culmea este că noi avem astăzi dovezi a ceea ce s-a întâmplat atunci pentru că cei care i-au urmărit, anchetat şi condamnat le-au păstrat ascunse în dosare timp de decenii“. Spune că o imagine dramatică este cea a lui Titu Jubleanu, membru al grupului de partizani, ca şi soţia lui, Maria, şi fiul lor de 17 ani, Constantin. Surprinşi de trupe de Securitate în pădure, soţia lui a fost împuşcată în timp ce le striga celorlalţi să fugă, iar el a fost forţat să o îngroape cu propriile mâini.

„În poza de care vorbesc, Titu are întipărită pe faţă o disperare de parcă ar fi ştiut ce destin vor avea: el a fost condamnat în 1952 la 25 de ani, iar după şapte ani de detenţie a fost rejudecat în 1959 în acelaşi lot cu Toma şi Petre Arnăuţoiu, şi condamnat de data aceasta la moarte. Fiul său a fost împuşcat în schimbul de focuri care a urmat arestării fraţilor Arnăuţoiu“.

Dintre documentele din arhive, cele mai sinistre i s-au părut cele care consemnează cum s-a pus la cale prinderea fraţilor Arnăuţoiu, plan în care Nicolae Pleşiţă, devenit mai târziu general, a avut un rol hotărâtor.

„Amintesc aici găsirea celui care, şantajat fiind de Securitate, a trădat şi a contribuit la arestarea a zeci de săteni, insinuarea unui agent în viaţa Anei Simion, sora Marinei Chirca, pentru a afla cât mai multe despre cei urmăriţi, montarea unor microfoane, în casa în care locuiau părinţii fraţilor Arnăuţoiu, trimiterea pe munte a unor securişti care pretindeau că sunt turişti, sunt doar câteva dintre acţiunile consemnate în dosarele Securităţii“, povesteşte urmaşa luptătorilor din munţi.     Preotul era văr primar cu tata şi fusese condamnat la 15 ani muncă silnică pentru că îl ajutase, dar nu el mă botezase. De la el am aflat multe lucruri despre familia Arnăuţoiu, i-am cunoscut pe sora şi singurul frate al tatălui meu care mai erau în viaţă şi am început refacerea istoriei grupului de la Nucşoara. " ( Ioana Voicu Arnăuţoiu, fiica lui Toma Arnăuţoiu   )

Născută în beciul Securităţii   Zoe Rădulescu

Zoe Rădulescu (69 de ani), fata lui Gogu Puiu, liderul rezistenţei armate anticomuniste din Dobrogea, s-a născut în beciul Securităţii din Constanţa, la 16 decembrie 1949. Mama sa, Olimpia, a fost arestată pentru că nu l-a denunţat pe iubitul ei, Gogu Puiu, căruia urma să-i dăruiască un copil. „Din documentele de la vremea aceea, pare că eu nu m-am născut. Conform unei înştiinţări de la Ministerul Justiţiei, Puiu Olimpia a fost transferată în anul 1949 din arestul Securităţii Constanţa la Spitalul Militar Constanţa. Se constată că este în luna a noua de sarcină. În urma acestui fapt, nu a rezultat nimic, se scrie în document“, ne-a povestit Zoe Rădulescu   Autorităţile comuniste au încercat prin mai multe metode să facă să se piardă urma copilului lui Gogu Puiu. „Am fost scoasă de la porţie în puşcărie, pentru ca mama să fie obligată să renunţe la mine şi să mă dea la orfelinat, dar a rezistat din toate puterile ei, opunându-se să fiu dusă într-un orfelinat. Ştia că astfel mă va pierde. Aşa s-a întâmplat cu alte mame care au crezut că-şi vor recupera copiii la eliberare, însă s-au înşelat. Dar eu am avut mare noroc şi am ţinut cu dinţii de viaţă. Am aflat că furam mâncare de la alţi copii şi aşa am reuşit să supravieţuiesc“, povesteşte femeia.   Mama sa, Olimpia, a trimis nenumărate scrisori acasă, la familie, cerându-i să vină să ia copilul din închisoare, întrucât şi-a dat seama că nu va avea multe zile de trăit în astfel de condiţii. Însă nicio scrisoare nu ajungea la destinaţie, toate fiind oprite de autorităţi. Dar în săptămâna Paştelui din 1951, a fost eliberată Ana, o femeie din Feteşti, care era condamnată la un an şi jumătate pentru nesupunere la colectivizare. Acasă o aşteptau şapte copii. Mama Zoei i-a încredinţat copilul să-l ducă acasă, la rudele ei din Mihail Kogălniceanu. „Olimpia, dacă nu voi găsi pe nimeni la Kogălniceanu, iau fetiţa la mine acasă, şi o voi creşte eu. Unde cresc şapte copii ai mei, va mai mai creşte unul», i-a spus ea femeii care îşi lăsa odorul în mâinile unei străine“. Din fericire, fetiţa născută în beciurile Securităţii a fost dusă la rudele sale din Mihail Kogălniceanu, care mai târziu au înfiat-o. Mama sa a murit la puţin timp de la eliberare, în urma unei operaţii banale.  

„Unde e, fă, răsăritul? Că vreau să închin fetiţa“   Pe lângă condiţiile umilitoare pe care femeile au fost nevoite să le suporte în spaţiile de detenţie, unele şi-au adus pe lume urmaşii în spatele gratiilor. Dramatismul poveştilor lor întrece orice închipuire: nevoite să se întoarcă lăuze printre bărbaţi care le scuipau sau obligate să nască de faţă cu ofiţerii de miliţie care le păzeau pentru ca în timpul travaliului să nu îi strecoare scrisori pe care să le ducă afară, în lume.

Ileana Samoilă (1926-2015) a fost arestată pentru prima dată în 1948 şi condamnată la 10 luni de închisoare pentru „omisiune de denunţ“. În septembrie 1953 a fost arestată împreună cu soţul său, Traian Opriş, sub aceeaşi acuzaţia de „omisiune de denunţ”. În fişa de încarcerare, la motivaţia arestării scrie „a avut cunoştinţă de fratele ei care a venit din Franţa şi nu l-a denunţat, el făcând parte din serviciul de spionaj american“. A fost condamnată la opt ani temniţă grea.    

A doua oară când a ajuns în închisoare, era însărcinată. „M-au luat de acasă pe nepregătite, ca pe mulţi alţii, îmbrăcată într-o rochie subţire de sarcină, fără mâneci, în sandale şi fără ciorapi“, a povestit ea, întreaga mărturisire fiind publicată în „Analele Sighet“. Era la Văcăreşti când a fost dusă pe viscol la secţia femei de drept comun pentru a naşte. „Acolo aveau o sală de naşteri pe care mi s-a spus că eu am inaugurat-o. Mi-au adus o moaşă de drept comun, care furase din spitalul unde lucra 40 de cearşafuri şi căreia nu i-a fost milă să-mi fure şi mie din lemnele trimise de administraţie, dar şi vreo 10-15 bucăţi de zahăr cubic pe care mi le-a adus un doctor, care era de serviciu. Acest doctor spera să nasc când nu era el de gardă, pentru că nu se pricepea deloc“, povesteşte eroina. S-a chinuit să nască 72 de ore. „Aproape tot timpul mă lăsau singură. Miliţianca se ducea la taclale în alte secţii, iar moaşa veşnic spunea că mai durează, numai ca să plece jos la secţia lor, unde râdeau, cântau, se certau, fumau“. Epuizată până la moarte, la 10 februarie 1954, a adus pe lume o fetiţă. Îşi mai aminteşte doar că i-au dat lacrimile atunci când Florica, miliţianca, a întrebat-o pe moaşă: „Unde e, fă, răsăritul? Că vreau să închin fetiţa“. Dacă naşterea a fost un chin, nici creşterea unui nou-născut în închisoare nu era mai uşoară. Ioana Samoilă a povestit că unele miliţience nu le dădeau voie să usuce rufele copiilor la sobă, deşi primeau câteva bucăţi de lemne şi, de cele mai multe ori, erau nevoite să le usuce pe trupul lor.   „Nu ştia dacă-mi lipsesc degete, dacă sunt sănătoasă“   A ţinut fetiţa alături de ea până când micuţa a făcut aproape doi ani, după care a reuşit să anunţe familia soţului ei, care a venit şi i-au luat copilul.

Ileana Budimir, copila care a văzut lumina zilei după gratii, a povestit, după mulţi ani, drama copilăriei sale: „Eu m-am născut în 1954, iarna, în acel februarie cumplit, de care îşi amintesc foarte mulţi până în ziua de astăzi, în închisoarea Văcăreşti. Am stat acolo un an şi patru luni, timp în care mama nu a avut voie, până la şase luni, să mă vadă desfăşată; era un mod de a o chinui. Nu ştia dacă nu-mi lipsesc degete, dacă sunt sănătoasă. M-au ţinut în puşcăria Văcăreşti un an şi patru luni, după care au încercat să o convingă să mă trimită la un orfelinat. Mama nu a acceptat, fiind o persoană foarte ambiţioasă, şi a insistat să fiu luată de fratele tatei, care era la Oradea şi care mai avea doi copii. Cu greu a acceptat conducerea penitenciarului varianta aceasta, dar, până la urmă, a venit unchiul meu de la Oradea, şi m-a dus la ei, unde am fost iubită şi îngrijită, în ciuda faptului că aveau o situaţie materială destul de grea. În 1957, când aveam trei ani şi jumătate, a venit mama, din puşcărie. Bineînţeles că nu am recunoscut-o. Nici ea n-a ştiut, în timpul ăsta, nimic despre mine; nu ştia dacă mai trăiesc“.

A născut sub supravegherea directă a ofiţerului politic

Ioana Hudiţă Berindei (1922-2008), fiica istoricului şi omului politic Ioan Hudiţă, căsătorită cu istoricul Dan Berindei, a fost arestată în august 1950, împreuna cu mama sa, Emilia Hudiţă. Ioana Berindei avea acasă un fiu, Mihnea, de doi ani, iar în închisoarea Văcăreşti, la 12 aprilie 1951, a născut-o pe Ruxandra. Iată cum a povestit ea într-un interviu acordat în anul 1996 pentru Arhiva de Istorie Orală de la Memorialul Sighet experienţa unei naşteri după gratii: „În ajun a venit un miliţian care se chema Glonţ şi zice: „Dacă îţi vine să naşti, eu sunt de gardă şi să strigi: «Domnu’ miliţian!» şi-ţi aduc un doctor repede“. Culmea, asta se petrecea în 12 aprilie seara. Şi într-adevăr, pe la două noaptea am sărit din pat pentru că am simţit că s-a rupt apa şi am spus: «Fetelor, nasc!» şi atunci Iuliska, unguroaica, a sărit şi a început: «Domnu’ miliţian, naşte gravida!». (…) Am născut, şi spun cu glas tare, ca o regină, cu suita în jur. Ofiţerul politic stătea pe marginea patului şi, la un moment dat, cum eu aveam patul cum ar fi aici, la zid, miliţianul a întins mâna aşa ca eu să pun piciorul pe mâna lui. Deci el vedea exact ce fac eu acolo, naşterea. Iar celălalt, mai îngrozit săracul, mai ruşinos, care o păzea pe moaşă, să nu vorbesc cu ea, să îi transmit scrisori în timpul ăla... Mie nu-mi ardea să transmit nimic pentru că eu năşteam“. A stat la Văcăreşti până când Ruxandra a împlinit şapte luni, apoi a fost transferată la Mislea.

Mamele de la Văcăreşti

Elisabeta Ciortea şi soţul său, Gregoriu Ciortea, au fost arestaţi în 1953, fiind acuzaţi că ar fi răspândit manifeste anticomuniste în timpul Festivalului Mondial al Tineretului. Au fost condamnaţi de Tribunalul Militar Bucureşti la câte un an de închisoare pentru „omisiune de denunţ“.

La 24 ianuarie 1954 Elisabeta Ciortea a născut, la închisoarea-spital Văcăreşti, o fată, Roxana Diana. Imediat după naştere, copilul s-a îmbolnăvit, însă doctorii l-au salvat şi l-au trimis în familie, în libertate. Şi cazul ei nu era singular. Într-un interviu acordat în 2006, lui Gabriel Catalan, ea îşi amintea că în spitalul Văcăreşti „mai era o doamnă care năştea acolo. Era arestată pentru că găzduise pe unul din cei paraşutaţi (…). Şi ea a născut tot în închisoare. Foarte multe femei au născut în închisoare (…). Astea care-am născut la Văcăreşti am fost câteva (…) Doamna asta, care vă spun că găzduise era tot ardeleancă. A fost o doamnă, o doctoriţă, care fusese şefa Tineretului Liberal. Şi ea a născut în închisoare“.

Cum s-a născut Libertatea     Iuliana Preduţ Constantinescu

Iuliana Preduţ Constantinescu (1929- 2002) era profesoară de limba română şi franceză, însă viaţa i s-a schimbat pentru totdeauna atunci când a fost arestată şi ulterior condamnată la 12 ani muncă silnică pentru ajutorul dat partizanilor din Munţii Făgăraşului. Tânăra a fost dusă la Securitatea Piteşti, unde a fost anchetată şi apoi transferată la închisoarea Văcăreşti, unde a îndurat suplicii de neimaginat. „Eram gravidă în luna a şaptea... M-au băgat seara, în celula 116, cu toate că sosisem înainte de ora prânzului, şi, ca să-mi fie viaţa un adevărat calvar, m-au lăsat singură, într-un WC turcesc cu şase găuri, care aproape nu se mai vedeau, fiindcă erau pline cu materii fecale...“, a povestit femeia. La 18 septembrie 1958, a născut în închisoarea Văcăreşti, o fetiţă. I-a pus numele Libertatea-Justina, însă torţionarii i-au schimbat şi numele şi data naşterii în documentele întocmite. Calvarul nu avea să se sfârşească nici după naştere: „După ce am născut, nu mi-au adus fetiţa s-o văd câteva zile… Eram, în aceeaşi celulă, cu două tinere cam de vârsta mea din Cudalbi, regiunea Galaţi. Fuseseră închise pentru că se opuseseră înfiinţării «colectivei» în satul lor. Când mi-am văzut fetiţa pentru prima dată, am îmbrăţişat-o cu o dragoste nespusă, pe care nu o mai trăisem vreodată, dar şi cu un simţământ profund de teamă, care mă terorizase multă vreme: «O fi, oare, normală, după chinurile îndurate de mine de când fusesem arestată de securişti?». I-am numărat degeţelele de la mâini şi de la picioare!…Apoi, i-am privit îndelung, cu atenţie, îngrijorată: faţa, ochii, părul. Avea perişorul negru, ud şi rece ca gheaţa! O aduseseră s-o alăptez trecând pe un culoar lung şi întunecos, învelită în scutece vechi, rupte, luate, probabil, de la vreun cămin de copii… I-am suflat în păr, s-o încălzesc şi am şters-o cu un baticuţ pe care îl aveam la mine“, a povestit ea în volumul memorialistic „Speranţe încătuşate“.     Când mi-am văzut fetiţa pentru prima dată, am îmbrăţişat-o cu o dragoste nespusă, pe care nu o mai trăisem vreodată, dar şi cu un simţământ profund de teamă, care mă terorizase multă vreme: «O fi, oare, normală, după chinurile îndurate de mine de când fusesem arestată de securişti?». I-am numărat degeţelele de la mâini şi de la picioare! Iuliana Preduţ Constantinescu, deţinut politic   „Animalele de ţărani mă scuipau. Le era greaţă de mine tot văzând urme de sânge“   Maria Cenuşă (1909 – 1963) a fost una dintre primele femei din rezistenţa anticomunistă. Pentru că a îndrăznit să-şi urmeze soţul în lupta împotriva regimului impus cu forţa, a fost condamnată la 15 ani de închisoare. A trecut prin închisorile de la Iaşi, Mislea, Văcăreşti, Miercurea Ciuc şi Arad, iar pe data de 31 octombrie 1962 a fost transferată la Penitenciarul Oradea, de unde a fost eliberată la 19 septembrie 1963. După eliberare, a descris toată drama familiei sale. Partea cea mai emoţionantă a poveştii este naşterea. „În anul 1946, în ziua de 2 februarie, era un ger de crăpau lemnele. M-au dezbrăcat toată până la piele, absolut goală, şi m-au suit în podul miliţiei, unde erau mai mulţi bărbaţi goi tot până la pielea goală, şi ne-au ţinut acolo jumătate de zi, cu miliţianul lângă noi. N-aveam voie să vorbesc nimic că îmi da peste gură“, povesteşte femeia tragismul acelor zile.    

Maria Cenuşă   Era 2 august când au luat-o durerile naşterii, dar nu a spus nimic. Erau dureri de moarte. „Se apropie de mine căpitanul Niculescu şi-mi zice: «Se ştie că ai dureri de naştere.» Merge şi bate la uşă. Nu vine nimeni. Iară bate tare şi strigă: «Veniţi, că femeia naşte aici». Până au venit să mă ieie, s-a rupt apa. Eu, toată, broboane de sudori. Din cauza durerilor, copilul rămâne pe uscat. Toţi intelectualii strigau să mă ducă la spital. Vine ofiţerul de servici. Mă duce pe jos la spital. Eu tare m-am ţinut să nu mă vaiet, dar până la spital tot am zis: «ău! ău! ău! ău!». Ajungem la spital. Mă urcă moaşa de servici pe masa de naşteri şi îi zice ofiţerului să iasă afară. El zice: «Nu. Am ordin să stau aici»“.   A născut după trei zile de chin şi, a fost dusă apoi iar între bărbaţi. „Nasc tare, tare, tare greu şi m-am rupt tare la trup când l-am născut. Îl pune pe cântar. Are copilul 5 kile 200 grame. Trebuind să fiu cusută, a fost nevoie să stau mai mult. La trei zile m-au scos din spital. Mi-a dat biata moaşă cârpe ce-a putut din spital. Dar copilul bine sănătos şi frumos tare. Mă duce înapoi. Iară mă bagă între bărbaţi, dar eu n-am nimic, nici vată, nici torşoane. Mi-e foarte ruşine de bărbaţi, dar toţi intelectualii m-au înţeles. Doar animalele de ţărani, majoritatea mă scuipau. Le era greaţă de mine, văzând tot urme de sânge“, îşi aminteşte femeia despre cum a fost tratată de către oamenii simpli de la ţară, care văzuseră cum fată animalele din ogradă şi de la care nu s-ar fi aşteptat la o astfel de reacţie.   Chiar şi după ce a născut, femeia a continuat să fie maltratată de gardieni pentru a le spune unde s-a ascuns soţul său. „Eu tot spun că nu ştiu, nici că-i viu, nici că-i mort“. Cu toate acestea, au încercat s-o sperie de moarte. Metoda de tortură a fost una demnă de cei mai vestiţi torţionari: „Era o uşă înaltă şi deasupra uşii, la mijloc, era un chiron zdravăn. Mă leagă de mâini cu o curea şi pun o ladă de campanie în mijlocul uşii şi mă suie pe ladă. Un ofiţer din echipa fulger mă anină în piron şi scoate lada de sub picioare şi rămân spânzurată acolo. Întâi am simţit mare căldură şi apoi am simţit tare frig. Dar nu ştiu cât m-au ţinut spânzurată şi nu ştiu când m-au dat jos. Numai mă trezesc jos, însă nu ştiu nimic ce-i cu mine. Abia după un timp aud: «Scoală, târfă!» Mă uit la ei. Toţi pe lângă mine, dar eu nu simt nimic. Îi aud ca prin vis. Nu mă doare nimic, numai nu mă pot mişca deloc. Mă ia unul de jos şi-mi zice: «Nici amu nu vrei să spui? Lasă că te pun la curent electric!» Ceilalţi zic: «Pune-o mai repede!» Eu am uitat că am copil. Dacă m-ar fi pus cineva pe foc, nu ziceam că am copil. Eram complet pierdută. Mă duce la o masă şi mă pune cu amândouă mâinile pe masa ceea. Aud bâzâind. De la un timp simt că umblă ca furnicile prin mâini. Mă duc înapoi jos şi zic oamenilor să mă bage sub prici. M-au băgat bieţii oameni sub prici. Nimeni n-are voie să vorbeacă cu mine. Îi aduc şi pe ceilalţi de sus, care au văzut cum m-au spânzurat şi cum am fost de pierdută. Le povestesc tuturora. A intrat mare groază între toţi arestaţii din cameră“, povesteşte ea supliciul la care a fost supusă.  

Aproape jumătate dintre femeile condamnate erau mame   Cercetătorii de la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc lucrează la un dicţionar despre femeile din închisorile comuniste. Pe baza fişelor matricole penale, au fost identificate 3.802 de deţinute, dintre care 86% nu aveau nicio apartenenţă politică, spune cercetătorul Constantin Vasilescu. Dintre cele 3.802 de femei închise, 1.868 erau căsătorite, iar 1.454 dintre ele erau mame. Cele mai multe au fost închise la Jilava: 1.767. Pe locul doi la închisorile groazei a fost Mislea, unde au fost internate 1.115 femei, iar nedoritul loc trei îl ocupă Miercurea Ciuc, cu 843 de femei după gratii. „Printre femeile arestate, condamnate sau internate s-au aflat inclusiv minore. Numărul minim de cazuri documentate în baza fişelor matricole penale este de 46.

 

 

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează

Comentarii  

0 #1 Tragic, macabru, groaznic...Burlacu Ovidiu 01-12-2019 11:57
Cât de ticăloasă poate fi ființa umană!
Suntem singurele ființe dotate cu rațiune, dar cele mai crude. Le-am întrecut până și pe carnivore care ucide din necesitatea de supraviețuire, pe când omul ucide din plăcere!
Citat

furt-societati-buzoiene.jpg