EPISODUL AL II-LEA - “Spovedania lui Ilie” (Adrian George Ilie) - document fundamental pentru intelegerea modului in care Romania incerca sa se conecteze la fenomenul rock mondial, in ciuda oprelistilor si prigoanei regimului communist

Adrian Ilie SUA"Rock cu Securitatea". Continuam seria (EPISODUL I AICI!)declaratiilor lui Adrian Ilie, unul dintre cei mai buni chitaristi romani, azi stabilit in Statele Unite, fost component de marca al trupelor Iris si Voltaj. In episodul de fata, Ilie povesteste cum erau priviti muzicienii in comunism:

'Muzicienii erau niste neica-nimeni, fara statut social sau juridic. Studentii erau cei care promovau trupele. Eram prea entuziasmati ca sa ne gandim la cenzura, cel putin la inceput, desi aceasta lucra intens. Marfar si Iris au prins la public nefiind studenti. De la inceput ne-a luat la ochi Securitatea. Pentru ca publicul ne placea. Nimeni nu avea in plan banul, in afara de 'carciumari', care erau o alta rasa, cantau in localuri - mult mai pragmatici, reci, urmarind castigul imediat. Instrumentisti foarte buni, reproduceau aproape perfect, fara a fi insa creativi. Instrumentele se gaseau greu, aproape imposibil. Dan Andrei Aldea a cantat chiar si pe un radio vechi cu lampi, cu o chitara de conceptie proprie. Si eu am avut una facuta cu ajutorul lui Vali Sterian. O chitara profesionala costa pe jumatate cat o Dacia. Amplificatoarele erau facute de Sorin Tudoran, Vaska sau Bibi Ionescu si altii care incercau sa produca ceva competitiv. Instrumentele Reghin erau absolut regretabile. Statii Doina, chitare neperformante, lipsa corzilor si a cinelelor. Iolana din Cehoslovacia era chitara de top pe atunci; la fel, tobele Tahton din RDG erau un lux. Nu vorbim de Marshall, Fender, Gibson, care existau una sau doua la acei instrumentisti care au cantat prin strainataturi sau cu <<rude mari, imparatesti>>. Un set de corzi profi era 400 de lei cand salariile nu depaseau cu mult mia. Nu puteam suna ca cei de afara. Compozitiile romanesti de succes se bazau pe scriitori clasici: Eminescu, Cosbuc, Minulescu, Paunescu. Dar si acolo mai gasea cenzura cate ceva. Partidul facuse festivitati de zilele mari comuniste, Cenaclul Flacara, Serbarile Scanteii Tineretului sau Cantarea Romaniei. Legea 153 (neincadrarea in munca) te obliga sa devii liber profesionist, altfel te pastea inchisoarea. Eu am fost, asa ca m-au lasat in pace. Mai avem colaborari la Uniunea Compozitorilor, de unde luam drepturi de autor. Sumele erau mici pentru ca plateam cam 60% impozit-fata de compozitorii patriei, carora li se opreau doar 3%. Ca idee, compozitorii consacrati ai patriei ridicau sume de peste 500.000 (asa cum am avut-o eu pe Camelia Dascalescu in fata mea la casierie). In carciumi nu era voie sa canti piese straine si seara se facea lista pentru Uniunea Compozitorilor. Zi de zi la vreo 3-4000 de carciumi in tara, faceti calculul. Plus bataile pentru corurile de armata sau pionieresti sau difuzarile non-stop la TV sau Radio. Acolo era stat in stat. Cand ii aud astazi pe unii ca nu au bani si ca sunt marginalizati, sincer imi vine sa iau o lamaie.

Cu Irisul si Voltajul am cantat multi ani prin licee. Eram niste copii teribili, dar si naivi. Imi aduc aminte cum a venit un tovaras de la Partid si ne-a pus sa ne angajam ca nu vom incita publicul, care, dupa parerea lui, ar trebui sa stea cuminte pe scaun. L-am intrebat daca fotbalul este un act de cultura si mi-a raspuns afirmativ. Atunci de ce nu le spune Partidul si celor din tribune sa nu se ridice dupa marcarea unui gol, ci doar sa aplaude? Ne-a lasat in pace. Era si atunci nesimtire, dar si Securitate multa. Stau si ma gandesc si nu imi vine sa cred ca am supravietuit fara bani si pile, fara instrumente performante.'

Materialul a fost trimis redactiei de corespondentul nostru in SUA - Adrian George Ilie

INTERVIUL A APARUT SI PE ZIUA.NET