“CEL MAI NAIV POPOR” - director la Institutul de Economie al Academiei Române, Constantin Ciutacu

constantin ciutacuAm trăit, ca într-un vis, un sfert de secol de speranţe neîmplinite. Când s-au dus anii? Actualmente director la Institutul de Economie al Academiei Române, Constantin Ciutacu, are curajul să pună degetul pe multe dintre rănile care ne dor de 25 de ani.

În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa. Mulţi au uitat, alţii n-au ştiut niciodată... Cum stătea România, din punctul de vedere al integrării economice cu ţările dezvoltate, în 1989?

În 1989, infrastructura industrială situa România în primele 10 ţări din Europa: · exista platforma Pipera, creată de francezi, unde se construiau calculatoare;

· autocamioanele şi autobuzele fabricate la Braşov şi Bucureşti erau patente germane;

· avioanele Rombac erau cumpărate de la englezi;

· locomotivele de la Electroputere Craiova erau patent elveţian;

· la Reşiţa se fabricau motoare de vapoare după licenţa Renk din Germania;

· centrala nucleară de la Cernavodă provenea din Canada.

Putem spune, şi nu suntem nostalgici, că începusem să ne integrăm acceptabil cu economiile mari ale lumii. România era a treia ţară din lume, după SUA şi Japonia, care fabrica anvelope gigant, pentru autobasculante de peste 110 tone.

Doar două ţări din lume făceau şuruburi cu bile: România şi Japonia. Acestea se foloseau în industria nucleară şi aerospaţială.

În 1990, Petre Roman a afirmat că industria românească era un „morman de fiare vechi".

Ce am avut şi ce am pierdut în ultimii 25 de ani, domnule ministru?

A fost cea mai nefericită declaraţie de politician de după 1989, care ne urmăreşte până azi. Referindu-se la industrie, că e de dat la fier vechi, fostul prim ministru Petre Roman dorea să spună lumii că întreaga economie a României comuniste nu merita doi bani.

Ca să combatem această viziune, cităm date statistice la întâmplare, din diferite domenii:

· România producea 14 milioane de tone de oţel în 1985; azi, doar 3 milioane;

· producea 400.000 tone de aluminiu, azi produce pe jumătate;

· în 1980 ieşeau pe poarta fabricilor 1.600 de excavatoare, niciunul azi;

· ieşeau 71.000 de tractoare niciunul azi (am construit fabrici de tractoare în Egipt şi Iran, care funcţionează şi acum, în timp ce în România au murit);

· în 1984 fabricam 600 de vagoane de pasageri pe an, azi, niciunul.

Cât despre vagoanele de marfă, construiam 14.000 de bucăţi pe an; Azi, abia 800 (cel puţin 100.000 vagoane de marfă au fost tăiate şi vândute la fier vechi în ultimii ani).

În fine, produceam 144 de nave de tonaje diferite; azi, după cum se ştie, nu mai producem niciuna. Industria sticlăriei e prăbuşită. Industria cosmetica (săpun,

deodorante, creme) a dispărut.

Potrivit statisticii oficiale, după anul 2000, au fost exportate 50 de milioane de tone de „fier vechi", „deşeuri" de cupru, aluminiu şi alte neferoase, în valoare de peste 10 miliarde de euro !!!

Am exportat lemn brut, în valoare de peste 8 miliarde de euro, şi alte produse brute (cereale, fructe, animale vii etc.) în valoare de alte 5 miliarde de euro! Ca cea mai ordinara tara COLONIALA !

Prelucrarea acestora în România ar fi însemnat crearea a milioane de locuri de muncă! Practic, întreaga economie naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică ! Ameţitoare cifre...

Cum stau lucrurile în domeniul petrolului?

România producea 13 milioane de tone de petrol în 1970, şi numai...6 milioane azi. Suspect!? Cineva nu raportează corect.

Nu am nicio încredere în această cifră, atât timp cât nu ştiu dacă toate sondele au contoar.

Au contor, domnilor? Trebuie să plătească redevenţe la tona de ţiţei brut, dar dacă scoţi 8-10 milioane de tone şi raportezi numai 6? Cu cât păgubeşti statul?

Petrolul se scoate mult şi se rafinează în alte ţări. De aici, deduceţi consecinţele. Înainte de 1989, produceam 8,5 milioane de tone de motorină şi acum mai producem doar 2 milioane, produceam 10 milioane de tone de păcură si nu mai producem nimic; produceam 500.000 de tone de uleiuri minerale, azi, nimic.

Pe de altă parte, aţi observat că nici distribuţia gazelor nu mai este a noastră. Cine măsoară producţia? Cine măsoară distribuţia?

După 1990, s-a schimbat peisajul industrial. S-a creat o falie între marea şi mica industrie. De ce s-a întâmplat acest fenomen? Au venit „sfaturi" de la competitorii noştri europeni: faceţi IMM-uri (întreprinderi mici şi mijlocii), daţi afară muncitorii din marile uzine, închideţi mamuţii industriali, produceţi kit-uri, componente, nu produse integrale, faceţi cabluri, radiatoare, sisteme de frânare şi anvelope, nu locomotive şi tractoare. Parcă intenţionat, nu a existat o viziune politică de dezvoltare, ci doar una pentru distrugere; Guvernanţii şi-au îndeplinit misiunea cu exces de zel. Nu mă poate convinge nimeni pe mine că nu a fost totul pe bază de program, o teorie a conspiraţiei.

UE a fost creată pe baza Comunităţii Economice a Cărbunelui şi Oţelului. Deci, România nu putea să intre în grila europeană cu industria ei siderurgică, de 14 milioane tone de oţel. A trebuit lichidată, ca un „bonus" pentru admiterea în UE. Care au fost primele mari greşeli istorice ale politicienilor, în urma cărora s-a dat startul la jaful naţional?

Prima mare eroare a fost restituirea „părţilor sociale", o privatizare pe bani adevăraţi, începută surprinzător de Ceauşescu. FSN-ul a restituit aceşti bani, pentru a cumpăra bunăvoinţa oamenilor, chiar cu banii lor! Această măsură anti-economică, din cauza căreia fabricile şi uzinele au rămas fără capital lichid, a condus, de fapt, la excluderea cetăţenilor de la un drept de proprietate plătit cu munca lor; a fost o renaţiona-lizare a unei părţi a capitalului social, destinată ulterior şi cedării controlului economiei către interese de grup, mai ales străine.

A doua mare eroare a fost privatizarea „de masă", fără proceduri şi fără reguli de protecţie a acţionarilor minoritari; viitoarele certificate de acţionar au fost cumpărate pe nimic, de cei care ştiau ce va urma. Atunci s-a spus că se privatizează numai 30% din capitalul societăţilor comerciale, lăsându-se de înţeles că vor mai primi şi restul de 70% în viitor, care viitor nu a sosit încă nici în anul 2014!

S-a anunţat, totodată, că sectoarele strategice nu se vor privatiza. Dar au venit pe urmă FMI, Banca Mondială şi societăţile externe de consultanţă, care au dictat, şi guvernele au promovat controlul total, fără luptă şi fără niciun câştig, asupra întregii economii. Practic, economia naţională a fost oferită pe tavă, fără nicio logică şi fără a se spune, cel puţin, că este cadou sau pradă de război, celor care, chipurile, au făcut lobby pentru integrarea României în Uniunea Europeană.

Fiecare program de guvernare anunţat a fost, de fapt, un program de „neguvernare", program de HOTIE. A dispărut întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat). A fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabricile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.). Nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi vopselelor, a medicamentelor, din sectorul construcţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi neferoase, de cărbune etc. S-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare.

Au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări, etc.

Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulverizată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante tehnice, legume etc. A fost distrus, aproape în totalitate, sistemul de irigaţii (construit prin îndatorarea dureroasă de la Banca Mondială!), pentru a cărui plată românii au contribuit zeci de ani; au fost abandonate programele de combatere a eroziunii solului, de îndiguiri şi desecări, dar şi cele de irigaţii în curs (canalul Siret-Dunăre sau Bucureşti-Dunăre).

Întreaga economie naţională a fost, pur şi simplu, pulverizată şi lăsată fără nicio logică structurală.

Care sunt consecinţele asupra populaţiei, derivate din acest peisaj apocaliptic, desprins parcă dintr-un film S.F.?

Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agricultura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează reglementări legale în interes propriu.

Românilor le-au rămas întreprinderile mici şi mijlocii - de fapt, microîntreprinderile; dintre cele aproximativ 500.000 înregistrate, peste 200.000 nu au niciun angajat! Românii au astăzi libertatea să se ocupe de economia şi afacerile de subzistenţă (avem şi industrie de subzistenţă, nu doar agricultură!) şi construcţii şi transporturi şi alte servicii de subzistenţă, pretinzând că acţionăm pentru dezvoltare inteligentă, inovativă şi durabilă. Nimic nu este mai durabil decât subzistenţa, aceasta este strategia noastră naţională, după ce am făcut praf marile companii.

Brandul României este subzistenţa, atât în interiorul ţării, cât şi pe celelalte pieţe ale muncii, unde lucrează cetăţenii români. Nici după 25 de ani, clasa politică - veritabil detaşament al legiunii străine, terminatorul României moderne, nu a realizat importanţa unei reglementări prin care salariaţii să-şi investească o parte din salariu în compania proprie.

Întreaga economie putea fi salvată prin participarea financiară a salariaţilor, printr-o reglementare prin care salariile reinvestite să fie scutite de impozite şi contribuţii.

A existat, în toţi aceşti ani, un fir roşu care să lege cele 13 guverne ce s-au perindat pe la Palatul Victoria, de un proiect minimal, coerent, de dezvoltare? Fireşte că nu a existat! Zi de zi, guvernele şi clasa politică s-au ocupat numai de FURTURI si protejarea aşa-zişilor investitori strategici, prin scutirea de impozit pentru profitul reinvestit, şi nu de promovarea facilităţilor destinate salariilor reinvestite. Investitorii nu ar fi trebuit să primească niciun sprijin în România, pentru a-i plăti pe angajaţii români cu salariul minim sau pentru a-I angaja la negru, din raţiuni de competitivitate. „Veniţi în România, că vă garantăm sclavia pe bani puţini şi vă menţineţi competitivitatea!". Acesta a fost, în esenţă, programul de guvernare al ultimilor 25 de ani.

Constantin Ciutacu , director la Institutul de Economie al Academiei Române (3 IUNIE 1946  + 22 IANUARIE 2017).

SURSE: Cotifianul.ro, Formula AS

NOTA: S-a mai stins o lumină: Constantin Ciutacu

O mare conștiință de la cumpăna veacurilor de sfârșit și început de mileniu a plecat dintre noi. A fost și rămâne un mare iubitor de dreptate, de țară și de adevăr. A fost economistul unei lumi silită să apună și cu bunele ei nu doar cu deviațiile ei și a ales să fie văzătorul neamului său printr-o altfel de noapte, noaptea tranzițiilor incontinente. Lumea aceasta nouă crezuse o clipă c-ar fi intrat în „dimineața popoarelor” fiindcă tocmai ieșise din noapte imperiului roșu. La crugul timpului amăgitor, când profesorul Constantin Ciutacu tocmai făcuse bilanțul celor 13 guverne, a căror succesiune comensurează segmentul de pe urmă al vieții sale, se stinse și lumina cea vremelnică a vieții lui pământene. Își asumase funcția oglinzii mustrătoare pentru acest Kondratiev albastru în care-am intrat cu multă speranță și l-am traversat cu decepție progresivă. Kondratievul economiei cobora, iar disperarea și deceptia poporului urcau. Așa s-au logodit la noi economia cu psihologia colectivă și nimeni n-a scris mai nemitarnic despre această nefericită logodnă decât acest om de o rară limpezime și simplitate. A scris despre efectele durabile ale ieșirii din epoca „dictaturii de dezvoltare” cu termenii apocalipsei economiilor : „A dispărut, scria el adresându-se martorului nevăzut al popoarelor, întreg sectorul industriei de textile, confecţii, tricotaje (filaturi, ţesătorii, fabrici de stofă şi postavuri, întreprinderi de pielărie şi încălţăminte, toate concepute într-un sistem integrat); a fost închis sectorul agroalimentar (36 de fabrici de zahăr, fabri­cile de ulei, de preparate din carne, de lapte şi produse lactate, zeci de fabrici de nutreţuri combinate etc.); nu mai există majoritatea fabricilor din industria lemnului şi mobilei, din industria cimentului, a lacurilor şi vop­selelor, a medicamentelor, din sectorul construc­ţiilor de maşini, al exploatărilor miniere de feroase şi nefe­roase, de cărbune etc.; s-au desfiinţat întreprinderile agricole de stat şi cele de mecanizare a agriculturii, staţiunile de cercetări agricole şi, în general, marea majoritate a institutelor de cercetare-proiectare; au dispărut industria electronică, electrotehnică, de mecanică fină, optică, automatizări etc. Baza naţională de soiuri de plante şi rase de animale a fost pulve­ri­zată. România nu mai are astăzi un pachet naţional de seminţe, soiuri, hibrizi, de culturi cerealiere, plante teh­nice, legume etc. A fost distrus, aproape în totali­tate, sistemul de irigaţii, construit prin îndatorarea dureroasă de la Banca Mondială, pentru a cărui plată românii au contribuit zeci de ani.”[1] Termenul acesta, apocalipsa economiilor, i se rezervă lui în dicționarul epocii. El l-a definit cu o precizie comparabilă laconismului profeților: „Întreaga economie naţională a fost, pur şi simplu, lăsată fără nicio logică structurală” (ibidem). Acesta este miezul noului concept pe care știința oficială a economiei nu l-a formulat deși a operat cu spiritul său. Dacă există o apocalipsă a economiilor? Există, așa cum există una a imperiilor, a civilizațiilor, cum există și o apocalipsă țărănească, cum o numise un coleg al său de generație, acriitorul Paul Anghel. Paradoxul aparent al acestui fenomen, ne previne profesul Ciutacu, constă în caracterul său de timp care ne descoperă toată „strălucirea” stricăciunii. Expansiunea răului în economie îmbracă forma strălucirii multinaționalelor pentru care prăbușirea economiilor naționale echivalează cu un adevărat „paradis economic”: „Treptat, România s-a transformat într-un paradis al multinaţionalelor care controlează industria, agri­cul­tura, transporturile, construcţiile, comerţul, sectorul financiar-bancar etc. şi care îşi promovează regle­men­tări legale în interes propriu” (ibidem). Constantin Ciutacu a plecat vremelnic dintre noi fiindcă minunata lui conștiință ne va vizita mereu. Mașina lui nu va mai opri la drepta scărilor de la intarea în Casa Academiei, în fiecare dimineață, la orele 7,30 fix. La ora aceea, mereu la aceiași oră Constantin Ciutacu urca scările ilustrei clădiri. Locul acela va fi mereu un loc de tristă și mustrătoare văduvie. Privirea blândă a acestui om minunat ne va adumbri însă pe noi toți cei ce l-am cunoscut și l-am prețuit. O viață de om se încheie aici, dar o iubire de om începe de aici să se preschimbe într-o obștească singurătate, singurătatea de Constantin Ciutacu. Dumnezeu să te odihnească iubite prieten și frate!

Ilie Bădescu - http://sociologia-azi.ro/