Comunismul din România. P.C.R. nu are nimic românesc şi nu are nici un trecut istoric semnificativ în România.

apostolii comunismuluiLegenda spune că a fost creat în mai 1921. Înainte au existat câţiva marxişti, intelectuali, fără nici o influenţă în afacerile publice din România. Ei erau influenţaţi de două figuri foarte active în viaţa societăţii româneşti: evreul ucrainian Constantin Dobrogeanu-Gherea (născut Solomon Katz) şi bulgarul Cristian Rakovsky (născut Krăstio Gheorghev Stancev) amic al lui Lenin şi Troţki.Partidul din România a fost creat din iniţiativa şi sub controlul direct al partidului bolşevic sovietic.

Încă de la creare, a luat poziţii extrem de impopulare, de exemplu dezmembrarea României Mari, abia creată, care ar fi dus la înghiţirea Basarabiei de către Rusia Sovietică. (ceea ce s-a întâmplat mai târziu).

Partidul comunist dovedea prin astfel de poziţii că nu caută un succes electoral ci preluarea puterii numai prin forţă. Pentru astfel de poziţii el a fost scos în afară legii în 6 aprilie 1924.

Şi înainte şi după această dată el a fost condus de la Moscova unde se numeau secretarii partidului. Mulţi dintre ei nu cunoşteau limba română.

Secretari ai PCR (Partidul Comunist Român)

Intre 1948 si 1965 s-a numit Partidul Muncitoresc Român

Gheorghe Cristescu Plăpumarul (1921 – 1924)

I Koblos (1924 - 1927)

Vitaly Holostenko (1927 - 1931)

Alexandr Ştefanski Gorn (Danieluk) (1931 – 1936)

Boris Ştefanov Mateiev (1936 – 1940)

Fóriș István (1940 - 1944)

Gheorghe Gheorghiu-Dej (1945 – 1954)

Gheorghe Apostol (Aaron Gershwin) (1954 – 1955)

Gheorghe Gheorghiu Dej (1955 – 1965)

Nicolae Ceauşescu (1965 – 1989)

Cei din lista de mai sus, care erau etnici români, erau nişte frustraţi; Gheorghiu-Dej, deşi o figură marginală a grevei Griviţa 1933, a petrecut 11 ani în închisori sau internare în lagăre, în care timp a fost părăsit de nevastă. De o indiscutabilă carismă, ceea ce i-a permis să ia conducerea comuniştilor în închisori, el nu avea studii şi se simţea umilit în faţa unor intelectuali ca Lucreţiu Pătrăşcanu sau Ana Pauker.

Aceştia, şi în special Pătrăşcanu, au plătit scump frustrarea lui Dej.

Pătrăşcanu a fost un alt exemplu de frustrat, cu o origine nu tocmai potrivită partidului comunist; tatăl său a fost istoricul şi prozatorul D. D. Pătrăşcanu (1872-1937), iar mama sa provenea dintr-o familie boierească.

În timpul ocupaţiei Bucureştiului de către armatele germane, ungare şi bulgare (1916 - 1918), tatăl său, D. D. Pătrăşcanu, a avut o atitudine considerată antipatriotică şi a fost închis pentru scurt timp după reinstaurarea administraţiei româneşti. În aceeaşi situaţie au fost Constantin Stere, Tudor Arghezi, Marta Bibescu, Tzigara-Samurcaş şi alţii.

Întreagă familie a căzut în oprobiu în perioada interbelică şi Lucreţiu Pătrăşcanu a suferit de ostracizarea societăţii bucureştene. Ca reacţie, el s-a lansat trup şi suflet în mişcarea comunistă.

Frustrările lui Nicolae Ceauşescu aveau să răbufnească cu vârf şi îndesat prin anii 80. El era o făptură primitivă (chiar şi printre comunişti !), coleric şi semi-analfabet.

A avut nevoie de spectacole groteşti în care împăraţi romani, regi daci şi voevozi români îi «dau raportul» lui, neisprăvitului de la Scorniceşti.

A avut nevoie de recunoaştere, a publicat zeci de mii de pagini traduse în sute de limbi pe care nu prea le-a citit nimeni, nici măcar el !

Datorită lui Nicolae Ceauşescu, în ultimii ani ai existenţei acestuia, comunismul din România a fost o formă de despotism asiatic ridicol.

Sistemul comunist imaginat de Lenin permite ca o societate să fie condusă după frustrările şi bunul plac al unor lideri ca Stalin, Gheorghiu-Dej, Mathias Rakosi, Walter Ulbricht, Fidel Castro, Bolesław Bierut, Mao Tse Dung, Klement Gottwald sau N. Ceauşescu.

Ceea ce frapează când privim numele comuniştilor români din perioada aservirii absolute Moscovei, adică de la început, în 1921, şi până prin 1957, este prezenţa majoritară a unor element alogene.

S-a văzut clar că în perioada cea mai neagră a comunismului din România în posturi de conducere, de represiune, în direcţiile ideologică şi culturală se găseau în special evrei (adică proveniţi din familii evreieşti). Aceştia au pus umărul cu sârg şi entuziasm să ducă România pe calea cea dezastroasă.

Judecaţi şi dvs.:

Ana Pauker născută Hannah Rabinsohn

Teohari Georgescu născut Burach Teskovich

Gheorghe Apostol născut Aaron Gershwin

Lothar Rădăceanu, născut Lothar Wuertzel

Iosif Kişinevsky născut Ioska Roitman

Kișinevsch Liouba

Leonte Rautu născut Lev Oigenstein

Petre Borilă născut Iordan Dragan Russev

Vasile Luca născut Lukacs Laszlo

Alexandru Moghioroş născut Balogh Joszef

Silviu Brucan născut Saul Brukner

Emil Botnăraş născut Emilian Botnarenko

Walter Roman născut Ernő Neuländer

Miron Constantinescu născut Mehr Kohn

Alexandru Bîrladeanu născut Saşa Goldenberg

Leontin Sălăjan născut Szilágyi Leon

Gheorghe Gaston Marin născut Ghiuri Grossmann

Leonid Tismăneanu născut Leon Moiseevici Tismeneţki,

Avram Bunaciu născut Abraham Gutman

Gheorghe Stoica născut Moscu Kohn

Maxim Berghianu născut Maximilian Bergmann

Gheorghe Pintilie născut Pantelei Bodnarenco zis Pantiuşa

Dumitru Coliu născut Dimităr Kolev

Ion Vinţe născut Vincze János

Alexandru Nicolschi născut Boris Grünberg

Mihai Dulgheru născut Mişa Dulbergh

Mihai Florescu născut Misha Iakobi

Ana Toma născută Ana Grossman

Alexandru Sencovici născut Szenkovits SàndorŞtrul Mauriciu

Moises Haupt

Ştefan Coller (Koller)

Feller Moritz

Domeniul cultural

Aurel Baranga născut Ariel Leibovich

Marcel Breslaşu născut Mark Breslau

Jules Perahim născut Iulis Blumenfeld

Nina Cassian născută Renée Annie Cassian

Veronica Porumbacu născută Veronika Schwefelberg

Alexandru Graur născut Alter Brauer

Alexandru Toma născut Solomon Moscovici

Ion Călugăru născut Ștrul Leiba Croitoru

Maria Banuş fata lui Max Banush de la banca Marmorosch Blank

A. E. Bakonsky născut Anatol Eftimievici Baconsky

Ovid S. Crohmălniceanu născut Moise Cohn

Alexandru Jar născut Alexander Avram

Mihail Davidoglu născut Moise Davidson

Ion Vitner născut Iţic Wittner

Alexandru Mirodan născut Alexander Zissu Saltman

Vechi ilegalisti:

Iosif Ardeleanu născut Dôme Adler

Haia Lifschitz

Ştefan Voicu născut Aurel Rotenberg

Zina Brâncu născută Haia Grinberg

Bela Breiner

Petru Năvodaru născut Petr Fischer

Barbu Zaharescu născut Bercu Zukerman

Belu Zilber născut Herbert Zilber

Vanda Nicolschi născută Sheiva Averbuch

Mircea Bălănescu născut Eugen Bendel

Remus Koffler

Basil Spiru născut Enrich Kutschnecker

Ştrul Zigelboïm

Petre Lupu născut Wolf Pressman

Leon Lichtblau

E adevărat că în România interbelică, curentul antisemit era foarte puternic şi a dus la multe orori comise de anumiţi români.

Evreii nu aveau nici motiv să iubească societatea românească. Poate asta explică aderarea lor în număr atât de mare la minusculul partid communist şi entuziasmul cu totul deplasat manifestat la ocuparea Basarabiei de către sovietici în iunie 1940.

Toate astea au dus, ca reacţie, la pogromuri şi atrocităţi îndreptate, ca de obicei, contra unor nevinovaţi. Bineînţeles, barbaria unora nu justifică alte barbarii.

Dar dacă unii români s-au comportat odios înainte de război, mulţi evrei nu s-au comportat oare la fel de odios după război?

E adevărat că ei nu au acţionat în calitate de evrei, ci de comunişti, nefiind majoritari printre evrei. Uneori chiar alţi evrei au avut de suferit în urma acţiunilor acestor evrei comunişti.

De ce oare faptele unor evrei din anii ‘50 nu dau oare de gândit evreilor de azi?

Responsibilitatea, fie ea numai morală, n-ar trebui oare recunoscută şi asumată?

Germanii din noile generaţii îşi recunosc o responsabilitate morală şi materială faţă de evrei. Au plătit şi continuă să plătească compensaţii colective statului Israel , dar şi individuale supravieţuitorilor.

Pe mulţi dintre evreii de azi nu-i mai interesează decât Auschwitz-ul şi nu vor să ştie absolut nimic de Sighet, Aiud, Piteşti , Canal, etc.

E normal să-i preocupe trista soartă a multor evrei în timpul celui de al II-lea Război Mondial, dar n-au avut oare timp să remarce nici o crimă sau persecuţie contra românilor?

Când comunismul anilor ‘60 a căpătat o tentă oarecum antisemită, mulţi dintre ei au plecat în Israel lăsând românilor “minunata” invenţie a lui Marx şi Engels. Acolo, unii foşti membri în aparatul represiv, s-au dat chiar drept victime ale comunismului!!!

Un exemplu este cel al lui Coler sau Koller, fost commandant al închisorii de la Aiud şi torţionar celebru. El susţinea că şi-a pierdut postul din cauza “antisemitismului românesc”!

Altul este cel al lui Jules Perahim (Iulis Blumenfeld) care în anii 50 şi 60 tăia, spânzura şi demasca alături de Leonte Răutu (Lev Oigenstein), iar mai apoi, la Paris, a devenit un mare dizident anticomunist.

Şi totuşi, nu cred că evreilor de astăzi li se cere mult; să recunoască doar şi să-şi amintească şi de suferinţele provocate românilor de către unii dintre co-religionari de ai lor.

E mult? E greu?

În 1984, câteva calugăriţe carmelite poloneze au înfiinţat o mică mânăstire în incinta fostului lagăr Auschwitz-Birkenau, actualmente muzeu, considerat simbol al crimelor în masă comise de nazişti şi, în particular, al uciderii evreilor. Ele voiau să se roage în acest loc simbolic pentru mântuirea tuturor. Comunitatea evreiască din întreaga lume a început o puternică şi violentă campanie de presă contra prezenţei acestei mânăstiri în acel loc, considerat de evrei ca unul aparţinând exclusiv memoriei «Soluţiei finale». Campania a fost extrem de intensă şi a durat 9 (nouă) ani. În cele din urmă, la intervenţia Papei Ioan Paul al II-lea, mănăstirea s-a mutat din fostul lagăr în 1993.

Prin analogie cu cele de mai sus, ce ar spune comunitatea evreiască dacă, de exemplu, fiul lui Heinrich Himmler ar fi numit preşedinte al unui « Institut de Investigare a Crimelor celui de al III-lea Reich»? De altfel, el ar şti multe, din familie!

Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.

Revenind în România, ce pot gândi oare victimele represiunii comuniste şi urmaşii acestora despre numirea lui V. Tismăneanu (Volodea Leonidovici Tismeneţki) în fruntea «Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc»?

Dar despre desemnarea aceleeaşi persoane ca raportor al «Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza dictaturii comuniste din România»?

Bineînţeles, într-o societate normală nimeni nu e responsabil de faptele părinţilor săi.

Dar... totuşi...

 

SURSA: http://maidanul.blogspot.com

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează