Despre inversarea valorilor si dictatura CORECTITUDINII POLITICE

inversarea valorilorLumea de azi de la noi nu a început în 1989, ci în 1945. Atunci s-a născut o fiinţă a istoriei, care a ajuns şi a depăşit 70 de ani. Presupun că va muri şi ea odată, aşa cum toate fiinţele mor. Dar până atunci, această fiinţă împute cu halitoza ei nesuferită aerul ţării mele. Fiinţa asta a fost fătată de golănimea cea mai de jos din ţara asta, care s-a împerechiat cu specialiştii ăia de la Moscova, acoperiţi cu căciuli brumării de generali, de justiţie, dar de profesie criminali, duhnind de departe a spirt şi-a icra scumpă, scoasă din burta bieţilor noştri sturioni, din delta asta încă românească, în cea mai mare parte.

În O aventură estetică, o carte-interviu, acordat lui Andrei Strihan, Teodor Mazilu spunea, în capitolul intitulat Treptele prostiei, că prostia a ajuns chiar să se indigneze de prostie!

De fapt, proştii ăştia erau, mi-a explicat el mai târziu, după ce ne-am cunoscut, tipii confecţionaţi rapid de partid, scoşi din producţie şi făcuţi ziarişti, scriitori, directori de întreprindere şi chiar miniştri. Iniţial, chiar el fusese dintre ei şi îi cunoştea foarte bine. Erau ei, ceea ce trebuia să devină desantul noii intelectualităţi, care nu prea umblând pe la şcoală, trebuiau să improvzeze şi să se prefacă a fi şi ei în rândul lumii, adică având spoiala de cultură necesară până una-alta şi chiar, mai ştii, angoase existenţialiste. Dar nu era decât şi ea o golănime!

Fiinţa asta, această struţo-cămilă, acest homo comunisticus, venit din tenebroase frustrări, se iţise nu de la sine, ci trasă cu forcepsul, aşa-zis ideologic, de nişte alţi golani, care-aveau nevoie doar de imbecili ascultători, care să creeze o societate bazată pe invers. Numai de dragul de-a fi altceva şi de a-şi legitima puterea printr-un altceva, oricât de absurd ar fi acel altceva.

La Mogoşoaia, la Casa de creaţie, în 1979, stând la masă cu Horia Lovinescu, dramaturgul îmi mărturisea că ce nu-nţelesese el atunci, în primii ani de după schimbarea regimului, era că de ce soldaţii trebuie să fie mai importanţi decât ofiţerii, mai ales că el era pe-atunci un ofiţer întors de pe front.

Pe urmă, dramaturgul a tăcut şi eu n-am mai insistat.

În consecinţă, ce-a făcut el, se ştie. Asta a făcut în acea vreme şi Marin Preda, care tot acolo, tot în 1979, îmi spunea:

—           Eu am scris câte o carte pentu mine, câte una pentru Partid...

Şi n-au făcut rău, fiindcă şi unul şi altul au dus-o foarte bine în vremea lor, atunci când alţi oameni de valoare putrezeau în puşcării sau erau vânaţi ca sălbăticiunile. Iar cei mai norocoşi erau scoşi din casele lor şi mutaţi în locuinţe sordide. Alţii aşteptau cu valiza făcută să fie oricând, mai ales în puterea nopţii, ridicaţi.

Şi aceste persoane hăituite, care-au rezistat eroic şi n-au făcut nici o concesie au fost ori uitaţi, dacă n-au fost descoperiţi sau redescoperiţi la vreme, ori chiar atacaţi cu-nverşunare chiar mult dincolo de moarte.

Iar în fruntea bucatelor mereu aceeaşi, oportuniştii de profesie, băieţii iuţi de mână şi de picior, cu un simţ de orientare, care niciodată nu dă greş.

Nu s-a făcut nici azi dreptate, azi când puţinii veterani de război, care-au mai rămas sau tot mai puţinii supravieţuitori ai temniţelor comuniste sunt lăsaţi să moară-n mizerie, ajutaţi doar cu indemnizaţii ridicole, pe când torţionarii lor sau ambuscaţii şi profitorii diverselor schimbări se lăfăie-n pensii ameţitoare.

Dar şi-n generaţiile mai noi lucrurile stau prost şi asta mai ales din cauza invaziei altor golani. Invazia a început încă din după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989, când o mână de golani a pus mâna pe o revoluţie, profitând de faptul că erau din timp organizaţi şi pregătiţi, pentru operaţia furtului ouălelor de sub cloşcă.

Şi pe urmă, liderul lor avea tupeul să facă golani pe ceilalţi. Să inverseze pur şi simplu adevărul şi valoarea! Erau pregătiţi pentru chestia asta în şcolile de la Moscova, unde li se preda despre provocare şi diversiune, impostură şi dribling social.

Iar oamenii obişnuiţi asistau cu gura căscată, incapabili să înţeleagă ceva şi aveau doar frustrări, din care nu ieşeau decât prin mişcări dezordonate, anarhice. Le era însă frică şi de umbra lor şi unii chiar au tras, la propriu, în umbra lor, dar omorând pe alţii, care nu ştiu ce căutau pe-acolo. Cel puţin, aşa s-a explicat. Mulţi au şi crezut. Iar lumea , în general, nu se-ncurcă-n prea mari subtilităţi. Nu toată lumea citeşte romane de analiză. Şi mai venise şi libertatea asta, ciudată ca o cucoană bătrână, purtând mini-jupă şi ciorapi de nailon, cârpiţi în mod grosolan.

Iar ea, libertatea asta, dădea mai mult ceţuri decăt contururi clare. Însă unii ştiau ce-i de făcut, aveau în sânge descurcăreala, iar dacă politicienii vorbeau de privatizare, ei, băieţii, adevăraţii golani, ştiau ceva mult mai concret şi mai limpede: prăduiala!

A!? Vreţi capitalism? Vreţi privatizare? Foarte bine! Aşa să fie! Dar noi vom fi proprietarii, noi vom fi capitaliştii! Nu voi, caraghioşilor, care nu ştiţi decât să citiţi, să gândiţi şi să scrieţi!

Dar voi nu ştiţi, cum ştim noi, nu ştiţi să daţi la gioale, nu ştiţi să apucaţi cu mâinile amândouă şi să trageţi şi să vă băgaţi, să vă burduşiţi cu câte-n lună şi-n stele buzunarele, sarsanalele, port-bagajele!

Şi să le luaţi pe toate repede cu voi şi să vi le duceţi departe, departe... prin ţările calde, cu off-shore- urile lor primitoare, zâmbitoare, în sălbatica splendoare de sub lună, de sub soare!

Ei, măi fraţilor, dac-am sta să facem o istorie a ultimelor decenii ale României, n-ar trebui decât să facem o istorie a golănelii. Pe straturi diverse ale golănelii, de la golăneala lui Ceauşescu, devalizând ţara, sărăcind şi înfometând populaţia, pentru a-şi împlini visele lui faraonice de ghelban arivist, până la diversiunile de tip leninist ale unui criminal zâmbăreţ , ridicat pe o hecatombă de mai mult de o mie de semeni ai săi şi până la hăhăitul unui bişniţar vaporean, care ştia el cum se bea whisky-ul ca să nu te-mbeţi prea repede...

S-au coborât ca lăcustele peste ţara noastră, otrăvindu-i fântânile, ofilindu-i grânele şi florile, îmbâcsindu-i atmosfera cu ţiuitul lor, sugându-i toate sucurile, devorându-i măruntaiele şi crucificându-i valorile umane autentice.

Nu va veni oare nimeni pe-aici, vreodată, s-alunge neguţătorii din templu?

                                                                                                                  Puşi Dinulescu

DESPRE DICTATURA CORECTITUDINII POLITICE

 

 

"Corectitudinea politică, aidoma comunismului și nazismului, nu se prezintă ca un corp ideologic alături de altele, ci ca un corp ideologic totalitar, un corp ideologic care nu concepe conviețuirea cu alte orientări. Corectitudinea politică nu acceptă, de pildă, că poți fi incorect politic. Nu trăiește senină cu acest gînd, în fond, democratic. Așa cum, să zicem, în lumea europeană social-democrația trăiește bine-mersi alături de creștin-democrație. Corectitudinea politică este o ideologie totalitară după toate criteriile de manual. Pînă acum, corectitudinea politică a obținut un succes notabil: și-a produs tipul uman de care avea nevoie. Din frică sau din frustrare, din teribilism și din ignoranță, omul corect politic a apărut și are exact aceleași date interioare ca orice alt „om nou“ al trecutelor ideologii utopice. El este excelent descris ca „om recent“ de Horia-Roman Patapievici într-o carte de acum vreo 15 ani.

Forțele politice care acompaniază corectitudinea politică sînt, și ele, în plin avînt – o dovadă este proeminența efectului contrar, adică creșterea intensității mesajului invers. Se știe deja, ceea ce numim azi trumpism, lepenism și altele asemenea sînt comportamente politice vechi, nu le-au inventat cei ale căror nume le folosim noi astăzi pentru a le eticheta. Însă aceste comportamente erau marginale acum 20 de ani. Ele au venit în prim-plan și au ajuns să cîștige alegeri în mari democrații ca reacție la ofensiva corecților politici. Doar că activiștii corectitudinii politice, ca orice activist, nu pot concepe că s-ar putea să greșească. Li se pare că victoriile electorale ale unor Trump sau Le Pen sînt motive în plus să persiste și mai radical în activismul lor.

În România există o grămadă de tineri deciși să schimbe lumea prin „călcarea pe cap“ a contraopinenților. Facebook, spațiul în care dai cu ghioaga de te văd mii de oameni deodată și nu pățești nimic, ajută enorm. Cum zic, dacă mîine se va instaura la noi o dictatură de sorginte „politic corectă“, vom fi uimiți de cît de rapid se vor umple structurile ei de cenzură și poliție ideologică."

 

Sever Voinescu - Dilema Veche

 

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează