"Gânduri la miezul nopţii..." de Catalin Paduraru

trazneaPuţin peste jumătate de veac. Aşa ar începe în cuvinte descrierea unor cifre seci şi goale ale bilanţului vieţii mele. O soţie minunată, înţelegătoare, care şi cu cele mai grele sacrificii, mi-a fost alături. Tot timpul, necondiţionat. Un băiat la facultate, tânăr, frumos şi sănătos. În dese rânduri, mi-am pus familia, adică ce am mai de preţ pe lume la egalitate cu ce trăiesc şi respir: fotbalul. Mi-am dedicat ani din viaţă, am sacrificat timpul, sănătatea şi am mers din datorii în datorii, mi-am făcut din prieteni duşmani şi nici în al doisprezecelea ceas nu am învăţat că bunătatea şi dorinţa de a realiza lucruri într-o manieră corectă, echidistantă şi profesionistă sunt lucruri anormale pentru „normalitatea” societăţii în care trăim. Nu ştiu nici măcar să descriu în cuvinte ce simt.

Scârbă? Dezamăgire? Frustrare?... e un amalgam de trăiri şi sentimente pe care nici sănătatea nu le-a iertat şi care, iată, se regăsesc într-o postare pe Facebook. Mi-am sacrificat familia şi mereu am fost iertat când le-am greşit. Atunci am învăţat puterea iubirii necondiţionate pe care doar familia ţi-o poate oferi. Am fost trădat, minţit, batjocorit, înjosit de oameni în care am crezut. Am fost trădat în afaceri, dar şi-n prietenii pe care le vedeam pe viaţă. Am ieratat mereu, dar sunt lucruri peste care nu pot trece pasiv. Să-i explic soţiei de ce ne facem concediile în familie, doar pe banii făcuţi de ea? Cum ar putea înţelege o femeie toate aceste lucruri? Să caut iertarea în ochii jucătorilor în faţa cărora mi-am dat cuvântul că Gloria Buzău este un club serios şi care sunt puşi în situaţia de a nu-şi primi banii meritaţi? Primele pentru care au muncit? Sunt oameni cu familii, cu copii... oameni care muncesc şi îşi doresc să fie recompensaţi pentru munca lor, nu batjocoriţi ilegal, din pix, de o mână de consilieri care nu văd dincolo de propriile interese. Am dus o echipă aproape singur în Liga I, promovând-o printre cele mai bune din ţară şi o dată cu ea numele oraşului nostru. Nu am prieteni la care să nu fi apelat. Am cheltuit banii din casă, am avut jucători care dormeau în casa mea, care mâncau la masa mea, m-am împrumutat, m-am sacrificat şi ăsta e preţul pe care l-am plătit doar pentru că voiam să fiu printre cei mai buni? Asta înseamnă recunoştiinţa? Ne-am îndeplinit obiectivul, dragi prieteni, cu mult înainte de termen. Am câştigat un play-out în care am învins echipe bune, nu slabe, aşa cum sunt etichetate de cei care ne conduc destinele. Am avut suporteri, spectatori nu doar în familiile noastre, ci şi în buzoienii care veneau meci de meci la sală. Futsalul poate fi un capitol închis în viaţa mea, un capitol cu sfârşit cu zi de dramă, dar nu reprezintă cartea mea toată. O să mă lupt singur, aşa cum am făcut-o de fiecare dată pentru ca acest sport să nu dispară din Buzău, doar că acum o să o fac mai inteligent şi mai puţin credul. Nu am avut talent la scris niciodata, dar aşa cum am ştiu, am încercat să-mi pun în cuvinte sentimentele, să le împart cu voi şi să sper că totul este un coşmar din care ne vom trezi curând.

Catalin Paduraru

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează