Normalitatea ca stare de fapt vs Normalitatea vândută la vitrină. Eseu despre ”banii noștri” pentru ”banii lor” sau cum disprețul ajunge să fie aplaudat de către disprețuiți

Normalitate BuzauDeși aparent după Decembrie 1989, și mai ales odată cu intrarea României în Uniunea Europeană, românilor li s-a oferit posibilitatea de a circula mai ușor în spațiul european, puțini dintre noi am reușit și să înțelegem ce este aceea o normalitate ca stare de fapt într-un stat democratic, în care instituțiile își pun efortul în slujba cetățeanului. De ce? Pentru că mulți dintre românii care se bucură de libertatea de circulație profită de acest lucru pentru a merge să câștige mai bine pentru un trai mai bun, puțini fiind aceia care merg în vacanță sau în concedii.

În primul rând ar trebui să începem cu o teorie născută în secolul al XVII-lea și definită ca atare în secolul al XVIII-lea: teoria contractului social. Foarte pe scurt, teoreticieni precum Thomas Hobbes (1588 - 1679), John Locke (1632 - 1704) sau Jean Jacques Rousseau (1712 - 1778) stabilesc că statul-prin reprezentanții săi, dar și prin instituțiile sale, semnează un contract cetățenesc cu cei pe care îi reprezintă, în interesul celor din urmă. În schimbul votului ce asigură unele așa-zis privilegii de castă, statul se pune în slujba votantului, folosind judicios resursele în interesul acestuia. Nu intrăm în detalii legate de contestatarii acestei teorii, deoarece criticile nu se referă la forma teoriei ci la unele aspecte de fond (amintim aici lucrarea lui Wollstonecraft, numită ”A vindecation of the Rights of Woman” care reclama contractualismul androcentric). Ideea de bază este aceea că statul, prin exponenții săi, se află în slujba cetățeanului, acel pion care legitimează statul prin vot, iar apoi îl susține prin respectarea legislației plătind taxe, impozite și răspunzând la solicitările colective: prezență sub arme ș.a.

Derapaje au fost înregistrate încă de la apariția statelor, naționale sau nu, și până în zilele noastre. Unele dintre ele au condus la evenimente de tristă amintire: regimurile totalitare din sec. XIX și XX, conflagrațiile mondiale etc. În teorie democrațiile din zilele noastre, excepție așa numitele democrații populare cum obișnuiau a se auto-intitula unele dintre regimurile satelitare ale URSS-ului, nu trebuie să permită astfel de ieșiri în decor. Cu toate acestea, acest lucru nu se întâmplă. Ptolemeii vechilor regimuri comuniste, de obicei cei care direct, sau indirect prin înaintași au profitat de beneficiile sistemului ante-decembrist, aflați astăzi în zone cu putere de decizie, au identificat, spun ei, liniile gri. Așa se face că instituții cu cea mai democratică sorginte, ajung să se transforme în mecanisme sub pelerina cărora se desfășoară activități specifice regimurilor totalitare. Fenomenul din zilele noastre este cu atât mai perfid cu cât chiar dacă entitățile statale păstrează încă o aparență a ceea ce ar trebui să reprezinte statul, la nivel local derapajele cu greu pot fi mascate.

Un exemplu în acest sens l-ar putea reprezenta acele autorități care respectându-și, mai mult sau mai puțin, rolul de asigurare a funcționării statului, inclusiv asigurarea unui nivel de trai corespunzător secolului în care ne aflăm, își arogă merite deosebite din aceea că ”fac ce trebuie făcut”. Aceasta este cea mai perfidă modalitate de a unge mecanismele democrației cu uleiuri uzate ale unor sisteme de mult aflate la cheremul ruginii. Există și situații în care, din motive lesne de înțeles, se mimează recuperarea ”timpului pierdut” tot cu aceeași aură triumfală ce face ca masele să exalte de bucurie. Și dacă tot am adus masele în discurs, este bine de menționat că folosim termenul în sens peiorativ, pentru a descrie cel mai bine pe cei cărora gloanțele din Decembrie 1989 nu a reușit să îi exorcizeze de gena aplaudatului frenetic. Ei de fapt sunt atât baza, cât și motivul noii stări de fapt. Aceste mase sunt cele care au ideologizat ”a furat, dar a făcut și pentru oraș câte ceva” – zicală caracteristică astăzi societății noastre. Pentru că astfel de mase există conducătorii își permit să alinieze astrele, până și în ciuda lui Dumnezeu, ei la rîndul lor fiind niște mici dumnezei.

Revenind însă la ideea ce a inițiat acest pseudo-eseu despre ”Normalitatea ca stare de fapt vs Normalitatea vândută la vitrină” consider că încă ne situăm în fața vitrinei. Și asta doar pentru că acolo ne simțim confortabil, acolo este zona noastră de confort, acolo ne considerăm intangibili și chiar uneori zei, ca să nu spun dumnezei. Ne scapă din vedere că vitrina este murdară, zgâriată și uneori ciobită. Nu ne interesează nici dacă vitrina este aberant de prost lipită, ea ne asigură invincibilitatea aflată la limită cu imbecilitatea.

Maselor li se pare firesc ca autoritățile să le vândă normalitatea pe care ar fi normal, dacă nu chiar obligate, să le-o asigure. Maselor li se pare firesc ca autoritățile să le vândă normalitatea, și uneori nici măcar la vitrină, ci de-a dreptul la tarabă sau direct de pe caldarâm. Ele o cumpără și adeseori pe mulți bani. Este ca și cum ai cumpăra o bancontă de 1 leu cu suma de 100 de lei, dar plătești doar pentru că bancnota ta este mototolită iar cea de 1 leu este proaspăt scoasă din tiparniță. Cam așa se întâmplă și în ceea ce privește trombonitul Primăriei în legătură cu asfaltările din municipiu. Aplaudăm, ne căznim să postăm pe facebook sau pe instagram în speranța că cineva, dar acel cineva care trebuie, o să vadă profilul nostru acolo într-un șir întreg de alte profiluri care speră la rândul lor să fie văzute tot acolo. Practic s-a creat o bulă, un cerc pe care îl consolidăm cu fiecare circuit complet. Dar nu asta este partea cea mai greu de depășit. Partea cea mai grea este că mai există o masă și dincolo de cerc, ce se prezintă ca o amorsă semi-morbidă, animată de dorința de a pătrunde prin orice mijloace în cerc. Așa că dacă ieșirea din cerc părea delicată, în realitate este de-a dreptul imposibilă.

Din păcate cam asta este și situația în urbea noastră. Ne bucurăm ca o turmă de ciute ce tocmai au dat de un pârâu rece în zilele toride de vară, că mai marele edil a reușit o nouă asfaltare într-un oraș aflat în pragul colapsului economic, social, politic și cultural. Ne bucurăm că avem apă caldă și căldură, după ce tot pe banii noștri am fost privați de acest minim elementar al anului 2019 într-o țară ce se dorește a fi civilizată. Considerăm o realizare minunată faptul că pe trotuare se montează pavele, tot pe banii noștri. Nu ne gândim că betonul turnat a fost pe banii noștri, că acțiunea de îndepărtare a lui se face tot pe banii noștri, și nici că noile pavele sunt tot din banii noștri. Ni se pare firesc ca edilul și camarila lui să se împăneze, prin presa aservită, tot pe banii noștri, cu ceea ce realizează pe banii noștri, dar pentru banii lor. Unii învățați, pe care unii ca cei ce conduc astăzi destinele municipiului Buzău i-au îndepărtat demantelându-i, au spus unele lucruri ce zgârie urechile politrucilor și agramaților alfabetizați de astăzi: o societate fără identitate, o societate aflată pe calea pieirii se agață de trecut prin megalomanie și grandomanie. A se vedea pseudo-arta monumentalistă reprezentată de spoielile precum avionul de la intrarea în oraș, pregătita locomotivă din fața gării – în realitate un afront adus CFR-iștilor buzoieni, pentru care cu totul altul ar fi monumentul potrivit, așa-numita Calea a Eroilor cu mega-expoziția de pe gardul unității militare (oare nu se răscolesc în morminte eroii noștri de peste stradă când îi văd pe urmașii lor întorcând capul după eroina Svetlana, celebra lunetistă sovietică de care ei se temeau și ziua și noaptea), proiectul Iazul Morilor – o lucrare atât de cretină și tembelă încât nu o să îi dedic mai multe cuvinte și multe altele. Pe aceeași linie a lipsei de identitate sau mai bine zis a ideii unei noi identități se înscriu și sloganurile: Buzău, oraș al aviației! (de ce, pentru că din 1958 Școala Militară de Aviație Aurel Vlaicu se mută de la Tecuci la Buzău?) Buzău, oraș deschis! (ce reprezintă acest slogan? Cum se simt buzoienii reprezentați de el, mai ales că este realizat de o firmă din Iași?). Dar nu este nimic, noi am aplaudat, am rămas în cerc și am generat energie pozitivă celor ce așează produsele pe caldarâm.

Oricum ar fi, o să postăm pe facebook, o să ne rugăm ca Aparatul de Propagandă să ne vadă profilul și poate, cândva, dar nu prea târziu, să ajungem să avem dreptul de a spera la firimituri din banii noștri.

DIDIMOS

Adaugă comentariu

ATENTIE! Daca ne furnizati date cu caracter personal, inseamna ca sunteti de acord cu politica noastra de confidentialitate!


Codul de securitate
Actualizează