OPINIE. Drumul către eternitate nu se străbate în pijamale găurite

Topescu CristinaÎn grupul meu de prietene, glumița despre cum o să murim singure și or să ne mănânce pisicile fața e atât de comună, că deja nici nu se mai râde la ea. De fapt, femeia cu pisicile e un simbol atât de puternic înrădăcinat în mințile noastre, încât nu se mai întreabă nimeni de ce în povestea asta femeia singură crește pisici - nu bărbatul. Poate bărbaților nu le plac pisicile? Sau poate doar femeile rămân singure?

Nici una, nici alta. Cultura noastră doar taxează mai aspru femeile care, de la un punct încolo, n-au familie. În imaginarul colectiv, au greșit ele ceva acolo. N-au știut să țină de bărbat. Au fost prea carieriste. Prea cu pretenții. Ăla nu, ăla nu, poftim, rămâi singură dacă nu ți-a priit altfel.

Femeia singură aproape că merită glumița cu pisicile, pentru că, spre deosebire de bărbat, care e ghinionist, ea și-a negat în mod conștient și asumat natura maternă și nevoia de a îngriji - un copil, un bărbat - o chestie care a produs nenumărate ecrane albastre în mințile oamenilor (deopotrivă bărbați și femei) de-a lungul istoriei.

Cristina Țopescu a fost una dintre femeile care au avut nesimțirea să moară singure. Nu cu pisici - cu câini. Ba mai mult, doamna nici n-a lăsat un bilet, să știm și noi o treabă, dacă s-a sinucis sau nu. Însă cadavrul femeii singure nu aparține nimănui, iar presa se poate înfrupta din el la liber, așa cum uneori oamenii străzii ajung subiecți de disecție în facultățile de medicină.

Aflăm, astfel, despre cum Cristina Țopescu a murit sub plapumă, un detaliu de mare greutate pentru tribunalul poporului aflat în fața complicatei sarcini de a decide cât de vinovată era jurnalista de propria-i singurătate.

Aflăm ce avea în stomac - “tablete medicamentoase”.

Mai aflăm că doi dintre câinii ei au murit, dar s-au găsit alții vii și câtă mâncare aveau aceștia la dispoziție, deși cel mai probabil amărâții au murit de sete, nu de foame. Încet și dureros, cum se moare de sete, făcând-o pe femeia singură vinovată și de tragedia animalelor abandonate morții lente și nedemne.

Ca femeie singură, te chinui mereu cu diverse chestii banale altfel: să-ți tragi fermoarul la rochie până sus, să schimbi becurile, deși nu ajungi la ele, să găsești un instalator bun care să-ți desfunde chiuveta. Și peste toate asta te întrebi mereu ce se va întâmpla dacă într-o seară o să te îneci cu o felie de măr. Cam după cât timp te-ar găsi vecinii? Ți-ar mânca, cu adevărat, pisicile fața?

Din moartea Cristinei Țopescu învățăm însă că lista cu întrebări nu trebuie să se oprească aici. Trebuie să te gândești în fiecare moment dacă ai fi ok să mori într-o anumită ipostază, pentru că nimeni n-o să te protejeze de foamea publicului consumator de drame care nu-s ale lor, și cum mori, așa o să și apari în presă: în plapumă, pe budă, schimbând becul de la bucătărie.

Ideal ar fi să fii mereu pregătită: machiată, aranjată, îmbrăcată cu hainele alea bune, nu pijamalele găurite în care îți place să stai de obicei. O femeie singură, de o anumită vârstă, găsită moartă în casă în pijamale găurite e demnă de milă. Nu mai știa să aibă grijă de ea. O luase razna de singurătate, săraca.

Dacă Cristina Țopescu a murit pe 28 decembrie și a stat trei săptămâni în casă și nimeni, dar nimeni nu s-a întrebat unde e și ce se întâmplă cu ea, ceva e cu adevărat stricat în noi, în toți, și cu toții împărtășim responsabilitatea. Nu nu neapărat pentru cazul acesta.

Pentru că unul din doi vârstnici din România suferă de singurătate.

Singurătatea aia cruntă, care te face să te simți închis într-o bulă. Care te anihilează ca ființă umană. Pe care o porți pe stradă ca pe o mantie care te face invizibil, omul care vede tot, dar nu există pentru ceilalți.

Cristina Țopescu n-a răspuns la telefon trei săptămâni, dar toată lumea a presupus, firește, că a plecat în concediu. Că așa făcea ea mereu, așa cum se justifică, pe pagina de Facebook, cunoștința care a găsit-o în cele din urmă în casă, adăugând că jurnalista a trecut în lumea celor drepți “așa cum și-a dorit, alături de cățeii ei”.

Exact așa cum și-a dorit, cu siguranță. Și-a ales totul, până la modelul de pe plapumă cu care s-a învelit în ziua de 28 decembrie. De foarte multe ori, ne este greu să ne imaginăm că omului de lângă noi îi e rău. Pentru că asta presupune faptul că ar trebui să ieșim, pentru câteva momente, din iluzia controlului relativ pe care îl avem asupra vieților noastre. Să acceptăm că unii oameni din jurul nostru nu sunt ok deloc, deși așa ne place să credem. Să punem mâna pe telefon, să întrebăm dacă e totul bine, să ascultăm povestea nefericirii altcuiva, să facem un efort emoțional de apropiere față de un om care s-ar putea să-ți strice vibe-ul cu sclipici de sărbători.

Dar dacă Cristina Țopescu a plecat în concediu, e în regulă. Putem să ne bucurăm liniștiți de Revelion. Și dacă nu punem mâna pe telefon să sunăm sau nu îi ciocănim la ușă, atunci când nu răspunde, e ca pisica lui Schrodinger: nu e nici vie, nici moartă. Există doar ca gând abstract, nicidecum ca ființă umană.

Dacă ești o doamnă singură trecută de o anumită vârstă, ia-ți, așadar, precauții. Roagă vecinii să verifice măcar odată pe săptămână că de la tine din casă nu vine un miros suspect. Ia-ți câini, nu pisici - cu ocazia asta am aflat că ei sigur n-or să-ți mănânce fața. Umple-le mereu castroanele până la refuz. Anunță la birou că nu pleci în concediu. Pune-ți mereu hainele alea bune și fondul de ten înainte să te bagi în plapumă - și cine știe, poate înlocuiește-o cu o pilotă, că sună mai fin când te dau la știri apoi.

Practic, fă tot ce trebuie ca să te asiguri că nimeni n-o să se simtă vinovat de dispariția ta și că ieși din lumea asta cu eleganța și feminitatea care se cer de la tine, chiar dacă ești doar jumătate de femeie. Dacă n-ai avut bunul simț să-ți faci niște copii. Și, cel mai important, reține că: “daca cineva moare singur si NIMENI nu observa 3 saptamani => acel cineva era "defect" NU restul lumii” (comentariul poate fi găsit aici)

de Ioana Popescu     HotNews.ro