Cerere de demisie pe bune și să moară calu și gamalu dacă mint

Credinta religie crestinismRespectând terminologia specifică folclorului rumegușistic specific, vă scriu următoarele, în chip cât se poate de oficial și mai presus decât oficial:

Preafericite Părinte Patriarh

Preacucernice Părinte Consilier Patriarhal Coordonator

Preacuvioase Părinte Stareț

Precum și cucernici, cuvioși, dubioși, puturoși, evlavioși și alți coioși simandicoși și firoscoși, stăpâniri, domnii și începătorii ale acestei mirabile și sublime Instituții numită, fără temei, Biserica Ortodoxă Română,

Subsemnatul și neînsemnatul și neregulatul Dionisie-Constantin Pîrvuloiu domiciliat temporar, de amorul artei, de florile mărului și din nefericire în așa-zisa Mănăstire Antim, , Str. Antim Ivireanul, nr. 29, sector 4, București, posesor al C.I. seria .......nr. .................................eliberat de ..............................la data de ..............................CNP ______, având funcția de .........................................la Editura Institutului Biblic și de Misiune al BOR, de bună voie, nedrogat, nebăut, neșantajat de nimeni, nedus cu pluta, liber, în deplinătatea facultăților și doctoratelor mentale, sincer și fără pic de regret, resentiment sau ranchiună, vă rog să îmi aprobați prezenta cerere de demisie începând cu data de ...........................respectând prevederile Codului Muncii si respectând preavizul de .... zile calendaristice. Menționez că îmi dau cu negrăită voioșie, nețărmurită fericire și abisală și tresăltătoare euforie demisia din următoarele posturi omenești, deloc dumneziești:

•          Postul prost remunerat de redactor coordonator al Departamentului „Carte Patristică”

•          Postul neplătit de monah

•          Postul neremunerat cu nimic, material, prosopic, colivaric ori monetar de preot.

Îmi declar demisia din cele trei posturi imaginare ca definitivă acum și în veacul viitor, fără a mai reveni vreodată la ele, aidoma câinelui la borâtura sa; în cazul în care, nebun, drogat sau spălat pe creier aș reveni la sus-numitele și odioasele misii, vă rog din suflet să mă împușcați fără să clipiți.

Mai jos, îngăduiți-mi să vă expune motivele foarte întemeiate, care l-ar face și pe un drac să demisioneze din staff-ul besericesc, dacă ar fi carecumva blestemat și pedepsit de Sarsailă să se angajeze în BOR.

Studiile și activitatea mi le cunoașteți. Pot fi acuzat de multe, însă nicidecum de faptul că nu aș cunoaște și pe dinăuntru și pe dinafară Biserica; cunosc foarte bine textele fondatoare ale creștinismului, precum și istoria sa, la fel viața sa liturgică, administrativă, duhovnicească, parohială, monahală etc. Am fost multă vreme și călugăr și preot de mănăstire și de parohie, cunosc cam tot ce se poate cunoaște – atât teoretic, cât și practic – despre și din ceea ce numiți, în mod cu totul eronat, Biserică.

Nu sunt cheie, nici ușă de biserică. Știu ca am slăbiciuni și păcate ca orice făptură din subceresc, însă mai posed oareșce brumă de conștiință, bun simț, onestitate și consecvență spre a nu stărui în aceasta schizofrenie ontologică, ducându-mi traiul într-o instituție, la rândul ei tarată de o profundă schizofrenie.

Discrepanța dintre discursul acestei Instituții care se vrea divino-umană (dar care este, de fapt, demonico-umană) și activitatea ei este indescriptibil de incredibila, colosală. Nu doar ca mădularele ei cârmuitoare (etimologic "cei care cârâie și dau muie") trăiesc într-o realitate paralelă, total desprinsa de veac și problemele autentice ale existenței.

Hardughia asta eclezială care scârțâie din toate încheieturile, șandramaua asta pseudoduhovnicească, însăilarea asta dezgustătoare de slujbe nemaiauzit de plictisitoare și ridicole, inestetice și cu totul inutile, movilele astea de colaci pe care se plimbă carcalaci, mesele astea cu vopseaua crăpate, acoperite de ziare, pe care coclesc și fermentează pomenile băltind de ulei răsfript și bâzâite de muște colivofage, parodia asta a vieții creștine, conclavurile astea de impostori cartofori, arghirofili și scatofili, butaforia asta de cartoane ieftine și fasoane

Așadar, principalele motive care nu atât că m-au determinat să demisionez cât m-au exclus din această Instituție ale cărei valori nu le mai împărtășesc (pe cele pe care această instituție bisericească pretinde sus și tare că le-ar promova, respecta și păstra – fără temei – le împărtășesc și eu, fără îndoială) sunt:

•          În primul și în ultimul rând este suficient să realizați o simplă comparație. Luați din cui Scriptura, ștergeți-o de praful gros așternut pe ea, deschideți-o și așezați-o alături de ceea ce obișnuiți să numiți Biserica Ortodoxă. Luați-vă cât timp doriți. Rumegați, la sfintele coițe vă scărpinați, meditați, strănutați, râgâiți, pios vă bășiți apoi notați pe o hârtie de pomelnic de la morți diferențele dintre cele două, fiindcă asemănări, vă garantez nu o să cam identificați, oricât vă strofocați și vă mâncați din ficați. Sper că nu mă luați de prost și nu o să-mi turnați povești, povestiri, amintiri, momente și schițe de felul ghindei din care se dezvoltă organic tot trunchiul Besericii, evoluția istorică, blablauri de kkt, eu vorbesc de esență. Valorile evanghelice fundamentale, esența creștinismului nu se mai regăsesc decât arareori, pe ici pe acolo în această mega-afacere care a devenit BOR-ul. Nu vă strofocați, nu vă constipați, nu vă forțați să mă convingeți să renunț, fiindcă nu are nici un rost, nici nu stau să ascult nimic. De altfel, cred că după lectura foilor ăstora nici nu veți mai avea chef de discuții. Așa că mai bine ne despărțim, nu prieteni, dar nici dujmani…. Așa că, pa și pussy.

•          Refuz politicos să ai viețuiesc în acest lagăr de concentrare al imposturii, incompetenței și prostiei numit BOR. Un spațiu al despotismului deloc iluminat de lumina necreată. Așa zisa instituție a BOR-ului este un spațiu inchizitorial, un univers concentraționar, o micuță Coree de Nord, o zonă crepusculară a intelectului. E la mintea cocoșului chior că în aiastă instituțiune îți dai foc la preșul de sub lăbuțe dacă te pune necuratu să începi să îți pui întrebări și să vorbești sincer. Să pui sub semnul întrebării moaștele, icoanele, duhovnicia, pomelnicele, clădirile și toate acareturile și marafeturile care se petrec la lumina pâlpâitoare a lumânărilor. Libertatea de exprimare nu există. Iar dacă există, liberul exprimător e grabnic mustrat și sechestrat, transferat, pe creier spălat, amenințat, reeducat. Sau, dacă nu se pocăiește, e marginalizat, nebun considerat și, dacă nu-și revine în sfintele simțiri, exmatriculat. Sunt numeroase astfel de cazuri de popici cu limbrici, de studenți deloc demenți sau de laici cu mâncărici care au început să conteste una și alta și au fost rapid executați sau mustrați. Unii au părăsit șandramaua duhovnicească, alții au rămas în ea, mârâind și cârâind. Nu mai vorbesc de cenzură și de politic pumnului în guriță. Nu ai voie să vorbești ce gândești, dar nici să scrii. Am pățit adeseori să fiu cenzurat grosolan în ce scriam, deși nu era nimic eretic. În cartea lui Iov – am tradus-o, știu ce zic – se zice negru pe alb că omul drept are parrhesia – libertatea de exprimare, termen grecesc folosit în democrația ateniană – libertate de exprimare față de oameni și Dumnezeu. Aici nu. Unde e Duhul, cică e libertatea, zice Nou-nouțul Testament, dar nu e cazul BOR-ului.

•          Autosuficiența și autismul acestei Instituții. Biserica, e lesne de constatat, trăiește într-o lume a ei. Este marcată de o schizofrenie profundă. De la vladică la opincă, îi vezi pe toți plutind într-o lume eterică unde se aude doar clinchet de cădelniță, abia perceput prin norii denși de tămâie înecăcioasă. Or fi intrat dumnealor deja în Împărăția cerurilor și nu avem habar? Toate mădularele BOR, fie laici ori monahi ori sacerdoți de toate calibrele, de cum intră cu cățel și purcel în această Instituție – aflată în disoluție – devin extratereștri. Încep să vorbească o limbă nouă – de fapt, străveche, o variantă stilistică a limbii române medievale - , nu mai zic spirit, ci duh, nu mai zic eroare, ci păcat, nu mai zic depresie, ci tulburare, nu mai zic ordine, ci rânduială, nu mai zic templu, ci capiște etc. Încep să poarte țoale noi, lugubre, de ciocli profunzi, vorbesc în pilde și parabole, încep să nu mai crape în ei anumite alimente în diverse perioade ale anului, se strămută cu totul într-o altă lume, nu mai comunică cu cei din exterior. Îi auzi mereu făcând distincții maniheice, „noi!” și „lumea”, noi și păcătoșii, noi și ceilalți, de parcă ar trăi deja pe steaua Sirius, pe arca lui Noe, iar restul prostimii ar fi lăsat pe dinafară. Nu mai vorbesc de orgoliul nemăsurat, de conștiință că noi, cei din Biserică suntem ăia mântuiți și izbăviți, cu harul în desagi, iar desagii în căruța eshatologică ce ne duce ușurel, clătinându-se pe caldarâmul pietros al veacului înspre veșnicie. Ceilalți, din afara Bisericii sunt massa damnata, cina din care se va înfrupta Scaraoțchi, carne pentru tunurile eshatologice, osândiții în focul cel veșnic în care colcăie viermii ăia cu insomnie.

•          Nu pot viețui într-o confesiune ai cărei preoți nu sunt în stare să își citească textele sacre fundamentale ale religiei lor în original; și nu doar preoții, ci nici măcar episcopii. Mă ocup de multă vreme cu traducerile și am înțeles cât de necesar e acest demers. Dar, după cum știu și mai-marii (de fapt, mai-micii), e un lucru primejdios. Dacă te pui cu burtica pe textele vechi, ți se deschide cerebelul afumat de tămâie și constipat de liturghii și alte hardughii și începi să străvezi cam cum stau lucrurile. Dacă mai studuiești și istoria, aia reală, nu aia cosmetizată și prelucrată și filtrată și cenzurată din manuale și alte cacealmale de cărți, descoperi ușurel cum s-a păgânizat Domna Biserică după ce a decimat păgânismul. Cum e și firesc, atunci când lupți împotriva cuiva devii ceea ce combăteai și distrugeai. Să nu uităm că Madam Church în veacul al IV-lea era formată din păgâni deveniți creștini. Ăștia, din frustrare și din ură au început să-și belească fosta religiune și să o declare spurcăciune, urâciune și demoniciune. Au nimicit-o artistic și sistematic, dar, pe parcurs, ironia sorții, au furat – voit sau nevoit – cam tot ce se putea de la greco-romani, de la religiile vremii. Asta e, cucoana Beserică s-a trezit din goală și trențăroasă cum era, cu veșminte simple și ponosite, înveșmântată în lințolii sclipitoare, în mantii daurite, în mătăsuri, porfiră și vison. Lazăr cel bubos și mâncat de câinii păgâni a devenit Bogatul cel în profiră și vison idolatru, care sătetea acum cu câinii la masă, hăpăindu-le lăturile acestora, declarate acum hrană preacurată și sfântă (id est, lumânări, tămâie, ulei, făină, maslu, spovedanii, sfeștanii și alte jiganii liturgice).

•          De viața monahală nu mai zic nimic. Această formă de creștinism sado-masochistic e cea mai mare plagă a Bisericii. Dacă păgânizarea Bisericii a fost o ciumă bubonică și faraonică, monahismul i-a dat ultima lovitură de hârleț în cap. Formă de viețuire bolnavă, întemeiată de un fost dezertor din armata romană după model militar, monahismul a ejaculat veac după veac mucii săi gelatinoși, verzui și abundenți în fasolea răcită a vieții creștine. Morala creștină din liberă, sănătoasă, aerisită cum era a devenit una inchizitorială, rigidă și frigidă, străduindu-se să pună centură de castitate și sterilitate creației artistice, culturale, morale și sexuale. Dar, firea umană, deh, o azvârli pe fereastră, însă ea intră înapoi pe ușă.

•          Lipsa crasă de cultură care e o plagă arhi-răspândită. Și nu doar lipsa de cultură, ci ura și greața față de cultura și înțelepciunea omenească. Dobitoci mai nemernici și idioți mai apofatic de retardați ca popii și călugării ortodocși români nu mi-a fost dat să cunosc prin călătoriile mele reale sau virtuale prin cărți mai vechi sau mai noi. Facultățile de teologie și seminariile ejaculează pe țâțele Dulcei Românii niște coleoptere decerebrate, niște lighioane – ca să parafrazez un moralist contemporan – leproase și sulfuroase, carcalaci infernali, retrograzi sfertodocți, troglodiți nedepășiți de niciun neanderthalian, nespălați calcinați, șobolani cu paraman și cu damf de parmezan preistoric, uf, mă opresc aici. Specia asta e bine-cunoscută și face cel mai rău Bisericii, mai rău decât toți ereticii și atacatorii ei, care, în treacăt fie spus, aveau mare dreptate în ce criticau și ar fi tămăduit Beserica, dacă erau lăsați în pace. Popanii și ceilalți claponi cu țoale lucitoare sunt de o incultură transgalactică. Nu-și cunosc nici propria Biblie, istorie, cultură, morală etc. Se hrănesc – dacă o fac – din broșurele și frânturele din amintiri regurgitate de pe la orele de catehism sau de la cele de la teologie, când, întâmplător, se aflau pe la cursuri. Am trăit cu asemenea specimene care nu știau când a trăit Ioan Guriță de Aur – credeau că în veacul trecut – sau care nu știau ce conține Noul Testament. Analfabeți, proști până în măduva oaselor și răi, de îi citează Beelezbut în fiecare seară la discursul său despre starea infernului. Cu asemenea specimene, iadul și-a luat de mult concediu de odihnă.

•          Minciuna. Cică madamii ăștia cu țoale până la gioale ar urî minciuna și ar sprijini și sluji adevărul. E, pe drq. Cărțile, predicile și vorbele lor duduie de minciuni și neadevăruri. Faci cârcei la creier, îți explodează măduva când auzi ce elucubrații dau din ei: că Abel a adus colivă lu God, că Isus făcea Sfântul Maslu cu apostolii și alte blestemății și năzdrăvănii de te ia damblaua Talpei_iadului. Literatura și omiletica creștină ar merita un Nobel pentru cea mai trăsnită fabulație deliroidă a tuturor timpurilor, premiul Pinocchio și cupa Păcala pentru cele mai năstrușnice și mai ghidușe minciuni. Vai de capul nostru. Aici intră cultul, dreptul canonic, morala, dar mai ales chestiile astea vizibile. Belea. Le știm foarte bine. Biserica e un imens depozit unde s-au acumulat de veacuri toate mizeriile și porcăriile și bazaconiile utile sau inutile. Le-au colecționat pe toate, puse frumușel în formol liturgic sau în alcool canonic, nu s-au îndurat satanele cu sutană să arunce nimic. Ai drecu zgârciobi neghiobi, au colecționat tot, tot, până la ultima iotă și cirtă. Laptele Maicii Domnului, prepuțul lui Isus, întunericul din Vinerea Mare, belea, belea. Mori cu zile. De dogme nu mai zic, acolo e tezaurul de erezii.

•          Formalism și fanatism. Astea merg împreună, numai fanaticul e formalist și invers. Fățărnicia e singurul păcat împotriva căruia a tunat și fulgerat Isus. Și iată că ăsta e păcatul originar al Bisericii, nu ala a lui Augustin atribuit lu Adam și Eva. Frățicăăă, păi cum plm, când ai limbaj separat, de=ți trebe 10 ani să-l înveți, țoale de firmă separate, aere și priviri de nepământean, etc, cum să nu fii, prin definiție, prin excelență, fățarnic? Ipocrizia e politică de stat. De cum intri în BOR devii fățarnic, fie că vrei, fie că nu vrei. 99% din timp mimezi că ești cuvios, cast, cuminte, pe linie, sfânt. Dacă mimezi mai mult timp, ești deja bolnav psihic. Omul natural nu e ortodox; ca să devie, îmbracă musai armura fățărniciei, coiful evlaviei prefăcute și sandalele păcălelii. Iar de fanatism, nu mai zic nimic, e o altă plagă cumplită. Să ne gândim doar la Tanacu și la ce se mai petrece prin mănăstiri. Cazuri penale penale, la propriu și la figurat.

•          Deh, BOR egal SRI. Sau BOR, o mică filială a SRI. Cam așa e. O grămadă de clerici, de la episcop la gropar sunt securiști înfumurați și turnători patentați și ordinari. Ba chiar modul de funcționare și supraviețuire al BOR este arhi-securistic. Turnătoria e sfântă. Toți se bârfesc și se toarnă unul pe altul. La nici o oră după ce Patriarhul discutase o chestie ultrasecretă cu 2 consilieri, eu aflasem lucrul ăla, mi-l spusese un frate de la Antim, ca fapt divers. Deh. Sistemul BOR e o mafie deloc pioasă, o caracatiță cu ramificații în toată societatea românească. E imposibil de nimicit. E aidoma unui parazit care a pătruns prin toate venele, nervii, oasele unu corp. Ca să extirpi parazitul, tre să arzi complet corpul. La crematoriu. Și nici atunci nu cred că moare parazitul ăsta.

•          Latura in-umană. Da, nu știu dacă mai e vreo instituție care să trateze omul ca pe un căcat obedient ca BOR_ul. Deși se laudă sus și tare că ei, dragă Doamne, păstrează și apără și promovează valoare veșnică a persoanei umane pentru care s-a întrupat Logosul, în realitate, pentru ei omul este o râmă ascultătoare, un vierme docil, o unealtă rareori vorbitoare, un sclav perfect. Pentru că îi stăpânesc mintea și sufletul. Și corpul, normal, cu legiuirile și canoanele și fasoanele și icoanele și basmele lor. Nu am mai văzut în alt loc terfelită atât de grav umanitatea și persoana umană. Nu doar prin doctrine retardate ca pocăința extremă, păcatul original, spurcăciunea pretinsă a unor organe sau umori sau fapte, ascultarea – marea năzbâtie perversă – , ci în situații grave, penale de abuz în serviciu, de viol, crimă, abuz sexual, hărțuire șamd. De corupție nu mai zic. Instituția cea mai coruptă e BOR. Fără doar și poate. Ce-am văzut eu pe aici, brrr, nu pot povesti, că nu mă crede nimeni.

•          De păcatele umane și inumane nu mai zic. Se știe foarte bine – nu de mulți, din păcate – cât futai – nu doar la figurat – este în BOR. Pedofilie, homosexualitate, sex natural și supranatural, oral, anal, moral, banal de toate. Nu ar fi asta o problemă extremă, dar, totuși, hai să îl ținem în frâu, măcar pedofilia, pana mea și copiii ăia avortați de maici și îngropați în gropi comune. Auschwitzul e copil mic, frățică. Deh.

•          De aceea refuz să mai fiu asociat cu sus-numita Instituție care nu mai are nici în clin nici în mâneca cu creștinismul. Creștinismul, pe scurt, ca să rezum, nu e religie și nu poate fi religie. Când a devenit religie, s-a dus drecu evenimentul harismatic, comuniunea naturală, euharistică a oamenilor care îl caută sincer pe Dumnezeu. A devenit afacere pseudo-pioasă, bănoasă, evaziune fiscal-duhovnicească, o instituție care vinde, pe bani grei, baloane soteriologice de săpun, iertări placebo, anestezii locale sau totale de conștiință cu ajutorul unor descântece adunate în molitfelnic (Manualul de autosugestionare și gestionare al contribuabililor nătângi), asigurări iluzorii de viață veșnică și alte găselnițe și urechelnițe care pătrund rapid în creierul fraierului român, autentici paraziți care iau controlul asupra minții și vieții acestuia, preschimbându-l într-o oiță fără coițe, amețită de tămâie, aburită și mințită și dusă cu anafurelul și vinișoru și cu preșul de rugăciune, unde? Nici dracu nu știe. Vă pup. Pe mai târziu.