Dărâmarea statuilor este o epidemie la fel de contagioasă precum cea de COVID-19, care a început cu personaje istorice și s-a extins la sfinți.

statuie americaUn admirabil editorial de Gabrielle Cluzet pentru Boulevard Voltaire pe care l-am tradus pentru cititorii Evenimentului zilei.

După Churchill, Baden-Powell, Roosevelt, Colbert sau Cervantes, neo-iconoclaștii compulsivi îi atacă acum pe sfinți: în Statele Unite, statuia spaniolului Junipero Serra a fost dărâmată, cea a lui Ludovic cel Sfânt sălbatic degradată și mânjită.

Fenomenul, criza identitară care urmează după criza sanitară, seamănă și el cu o pandemie galopantă cu contaminare foarte rapidă: nu se știe ce obscur păcat au săvârșit acești sfinți, care toată viața lor au pansat rănile necăjiților, însă având în vedere înalta lor poziție în ierarhia (cerească, deoarece aici, pe pământ, este departe de a fi fost întotdeauna cazul, dar pas de le explică asta…) Bisericii, erau obligariu complici cu această „firmă” a albilor dominanți.

Toți responsabili și toți vinovați. Dacă nu ei, atunci frații lor.

Pe 20 iunie, Spania a cerut autorităților americane să protejeze patrimoniul lor comun. Ne îndoim foarte că Franța ar fi făcut la fel și putem să le mulțumim celor câtorva tineri catolici americani – imaginile au făcut înconjurul rețelelor sociale – care au salvat onoarea mergând să spele și să curețe soclul lui Ludovic al IX-lea de urmele ultrajului.


Comparația dintre cele două scene – de o parte bărbați în negru, cu capetele ascunse în glugi care scuipă și distrug, de cealaltă copii cuminți cu fețele descoperite care repară cântând imne religioase – este aproape alegorică.

Soclurile sunt acum goale. Ce să pui în locul lor? Un negru, desigur. O femeie, ar fi ideal. O sclavă eliberată din lanțurile ei ar fi absolut perfect. Să căutăm un nume.

Evrika! Sudaneza Joséphine Bakhita (1869-1947)! Dar aceasta înseamnă că trebuie schimbate dintr-odată toate programele.

Bakhita – poreclă ironică însemnând „șansă” în arabă, cu care a numit-o unul dintre temnicerii ei – a fost capturată într-un sat din Darfour de către negustori de sclavi africani, la vârsta de 7 ani, și a fost „vândută ca sclavă unui stăpân arab bogat care a dat-o ca jucărie copiilor săi sadici. Răscumpărată de un turc, a fost bătută în fiecare zi. În fine, eliberată la 14 ani de către consulul italian de la Khartoum, ea își oblojește rănile la Fecioarele Milei Canosiene, în Italia. Apoi se călugărește și se ocupă cu un devotament nemăsurat de mii de copii orfani primiți la Institutul surorilor, la Schia, în Italia. Impresionate, acestea vor scrie povestea vieții ei, Storia maravigliosa”. (Le Pélérin).

A fost canonizată de Ioan Paul al II-lea în 2000.

Mai mult decât minunată, povestea ei este mai ales îndrăzneață și foarte inoportună pentru legenda aurită foarte binară a Black Lives Matter; vândută de africani unor arabi, eliberată de italieni catolici și suită pe o stelă cu aura Bisericii, sus, foarte sus, mai sus poate decât Isabelle a Franței, sora Sfântului Ludovic, care nu este „decât” beatificată (dacă nici asta nu e egalitate!) și, cireașa de pe tort, la ea se roagă credincioșii să mijlocească pentru încetarea sclaviei… moderne. Cum? Sclavia nu este doar apanajul „albilor” de odinioară și acest flagel nu a dispărut?

Bag mâna în foc că modestele statui ale Sfintei Bakhita vor rămâne izolate multă vreme de acum în sanctuarurile unde au fost ridicate (după cunoștința mea, ele sunt în număr de trei: la Ontario, la Manilla și la Chicago) deoarece nu este de ajuns să fii sclavă și neagră pentru a dobândi sufragiile și a fi purtată în triumf.

Ea nu încape în acest îngust Pat al lui Procust, care este rasialismul american, și care interzice din punct de vedere moral unui negru să fie polițist și unei Bakhita să fie sfântă, așa cum odinioară i se interzicea Rosei Parks să se așeze în autobuz.

SURSA: EVZ.RO