PASTILA DE ISTORIE - "MEMORIILE LUI SAVA HOREA"

memoriiMemoriile ce mi-am propus să le aştern astăzi pe hârtie, chiar şi doar atât cât mi-au mai rămas în minte după 41 de ani, privesc un episod mai puţin plăcut din viaţa mea, pot spune chiar, unul din miile şi miile de episoade dramatice pe care a avut să le îndure neamul nostru, în una din cele mai zguduitoare perioade ce a urmat celui de al doilea război mondial, ca urmare a instaurării regimului comunist în ţara noastră.

Mi-am propus aceasta în speranţa că împreună cu toţi cei ce mai supravieţuiesc acelor evenimente, vom putea contribui, fiecare în parte, prin dezvăluirile noastre, la înţelegerea cât mai deplină a fărădelegilor  comise de acest regim, impus nouă prin  pumnul lui Vîşinski  şi a tancurilor ruseşti, faţă de toţi cei care s-au împotrivit, într-un fel sau altul, concepţiilor lor atât de străine fiinţei noastre.

Timp de 45 de ani ei au pângărit tot ce a fost mai pur în conştiinţa acestui neam, ne-au corupt fiii cei mai curaţi, ne-au învrăjbit pe unii împotriva celorlalţi şi, pentru a curma orice mişcare potrivnică, au transformat ţara într-un imens lagăr şi într-un imens lanţ de informatori laşi, care în schimbul a câţiva arginţi murdari au ajuns să vândă nu numai colegi sau prieteni, ci unii chiar proprii lor fraţi sau părinţi.

Departe de a putea cuprinde torturile la care au fost supuşi marea parte din cei intraţi pe mâna călăilor regimului, ca să nu mai vorbesc de jertfa miilor de patrioţi ucişi de aceleaşi mâini criminale, ce zac în gropi neştiute de nimeni nici până astăzi, dezvăluirile ce încerc să le fac aici nu reprezintă decât o expunere palidă faţă de imensele monstruozităţi comise în special în prima jumătate de guvernare a acestui regim împotriva celor mai demni fii ai acestui neam.

Dar dacă personal –aşa cum veţi afla din relatarea mea– am avut de suferit mai puţin decât alţii, deşi maltratat şi eu în mai multe rânduri şi ţinut într-o bună parte a detenţiei mele în condiţii inumane, ceea ce a lăsat urmele cele mai adânci au fost umilinţele îndurate la tot pasul, iar în continuare după eliberarea mea, alte patru decenii, stigmatul  de fost deţinut politic, pe care însă am ştiut să îl port cu demnitate. Şi, ca şi când nu ar fi fost destul tot ce am văzut şi îndurat prin atâtea închisori şi lagăre prin care m-au perindat, au avut şi neruşinarea ca în câteva rânduri –după eliberare– să îmi propună să devin şi ”informator”, ceea ce refuzând, mi-au atras alte neplăceri la locul de muncă, ce le voi expune la sfârşitul povestirii mele.

Lăsând să vorbească faptele, încerc să zugrăvesc în paralel cu episodul întâmplărilor mele şi destinele celor de lângă mine în acele momente, pentru ca parcurgând aceste rânduri să puteţi afla cât mai mult din tragedia acestor vremuri.

Vreau să o fac cunoscută de asemenea nepoţilor mei, când vor ajunge la vârsta înţelegerii, pentru a se feri în viaţă de tot ceea ce le-ar putea pângări demnitatea, şi mai presus de toate, de a cultiva în ei ura împotriva comunismului, chiar şi pentru atunci când acesta va fi dispărut demult.


Totul a început în după-amiaza zilei de 6 aprilie 1949, o zi splendidă de început de primăvară, în care, ca niciodată după o iarnă destul de posacă, simţeam nevoia unei relaxări.

Mi-am propus, aşasar, ca în acea după-amiază să fac o scurtă plimbare pe centru, ca orice tânăr, înainte de a reveni la serviciu. N-am bănuit atunci că acea zi minunată avea să devină începutul unor îndelungi suferinţe care aveau să îmi schimbe radical întreg destinul vieţii mele.

Eram abia de câteva luni ajuns cu serviciul în oraşul Blaj, transferat de către Banca Naţională din Bucureşti la sediile sale judeţene, pentru timpul de reorganizare a acestora, ca urmare a transformărilor politice intervenite prin instaurarea regimului comunist în ţara noastră (ce impunea introducerea de noi instrumente de decontare şi sisteme de lucru, specifice noilor unităţi socialiste înfiinţate).

Această reorganizare a reclamat o muncă foarte intensă care cerea prezenţa noastră în bancă în fiecare zi şi după-masa până seara târziu. Şi ceea ce era cel mai chinuitor era lecţia politică cu care începeam obligatoriu fiecare dimineaţă, adică studierea “Cursului scurt” al istoriei Partidului Comunist Rus, care mi se părea nu numai foarte greoi dar şi lipsit de orice sens. Într-un asemenea ritm alert am lucrat zi de zi până la începutul luniiAprilie, mai precis până în după-amiaza zilei de 6 Aprilie 1949, când, bine-dispus după acea plimbare odihnitoare, am intrat în Bancă.

Nici n-am ajuns bine, când la orele 17.05 am şi fost chemat la telefon; era din partea Securităţii. Şeful a ţinut să-mi comunice personal : ”Aici Căpitan Triponescu de la Securitate şi vă rog să vă prezentaţi imediat la noi !”. Nu-mi puteam imagina ce avea de discutat Securitatea cu mine având în vedere că eu eram destul de proaspăt venit în Blaj şi în plus sechestrat până seara la lucrările de birou. Sediul lor era la nici 200 de metri distanţă de Bancă, situat în fostele Case parohiale greco-catolice.

Marele meu ghinion a fost –şi de aceasta mi-am dat seama încă în acea seară– că eram destul de subţire îmbrăcat. Numai cu câteva ore mai înainte, îndemnat de timpul atât de frumos din acea zi, mi-am schimbat hainele groase de iarnă cu cele de primăvară, cu tot ce am avut mai frumos şi mai asortat în garderobă : o cămaşă albă de pouplin, o haină homespoon la modă atunci, cravată sport în culorile drapelului nostru (dispuse în carouri), un pardesiu gri-fer (culoarea petrolului) cu umerii uşor lăsaţi (gen Malagamba) pe care abia îl purtasem de câteva ori în toamnă.

În această ţinută de bucureştean, destul de sfidătoare la acea oră în provincie, când la ordinea zilei era şapca tip Lenin iar lupta de clasă atât de ascuţită, am apărut în faţa şefului Securităţii.

Dacă aş fi intuit măcar ce avea să se întâmple în acea după-amiaza –şi că din acea zi aceste haine îmi vor servi atât ca pătură cât şi ca perină la căpătâi– aş fi fugit până acasă să mă îmbrac din nou în hainele de iarnă. Aşa aş fi suportat mai uşor frigul, în special noaptea, când timpul era încă destul de rece. Mereu mi-am făcut reproşuri pe această temă, deşi sunt sigur că în acel moment eram urmărit de cel puţin un agent al Securităţii pentru a vedea cum reacţionez, şi care putea să mă acuze că încerc să fug, ceea ce mi-ar fi agravat mult situaţia.

Ajuns la poarta Securităţii, gardianul, în loc să mă conducă la Comandant –care de fapt mă chemase– m-a ţinut în curte aproape trei ore, şi obligat să stau cu faţa la perete (un perete foarte înalt) pentru a nu putea vedea ce se petrece în curtea Securităţii. Zadarnic l-am rugat să-l anunţe pe Comandant că am sosit şi că îl rog să mă primească mai repede căci aveam foarte multă treabă la Bancă. Dimpotrivă, mi-a răspuns pe un ton foarte răspicat şi ironic : “Şi dacă ar trebui să rămâi aici până dimineaţă ? ” Răspunsul lui m-a intrigat într-atât încât i-am răspuns nervos : “Nu am făcut nici o faptă pentru care să fiu reţinut !”. Eram foarte convins de aceasta căci nu mă simţeam vinovat faţă de ei.

Degeaba am insistat şi a doua şi a treia oară să-i comunice Comandantului că dacă nu are timp de mine voi reveni a doua zi, căci de fiecare dată mă atenţiona fără nici o jenă să nu întorc capul de la perete. Sigur dispoziţia aceasta o primise de la Comandant căci altfel nu cred că un simplu gardian care făcea paza la poartă şi-ar fi putut permite să se poarte astfel cu mine.

Nici măcar atunci nu am intuit că acea zi avea să devină începutul unui calvar ce avea să se sfârşească după aproape 3 ani.

Se înserase demult când am fost introdus la Comandant.

Deşi eram foarte mâhnit, la prima vedere Căpitanul Triponescu mi-a făcut o impresie neaşteptată. Era un tip zvelt, la vreo 30 de ani, cu o piele întinsă, pe o faţă mai mult suptă, iar uniforma impecabil croită, îi dădea un plus de prestanţă. Mi-a oferit loc pe fotoliul din faţa biroului său. Nu presimţeam nimic rău mai ales că la început mi s-a adresat pe un ton liniştit.

M-am aşezat comod, picior peste picior, care era poziţia mea obişnuită, în timp ce Căpitanul, răsfoind nişte acte, a ţinut să îmi comunice că la Securitate s-a primit o reclamaţie împotriva mea din partea Directorului Comşa de la Casa de Copii greci. Eram acuzat că am denigrat regimul, chipurile afirmând că treburile merg cât se poate de prost la noi în ţară (sau cam aşa ceva) şi că în loc să ne vedem de greutăţile noastre noi ne ocupăm de copiii altor state.

Este adevărat că la Bancă am avut la un moment dat o discuţie cu Dir. Comşa legată de copiii greci, dar aceasta într-un moment în care aceşti copii încă nici nu erau încă sosiţi. Această discuţie a fost provocată de cererea Directorului Comşa ca noi, cei de la Bancă, să mergem la terminarea programului de dimineaţă, adică la ora 14, să ajutăm la aşezarea lemnelor în cămin (întrajutorări la care se apela atunci cu încuviinţarea organelor locale şi chiar dispuse de acestea). Intervenind i-am spus : “De ce tocmai noi care lucrăm zilnic până seara târziu, doar cu o pauză de câteva ore ?”. Cum încă în Cămin nu era nici urmă de copii greci, este foarte adevărat că am imputat atunci faptul că în timp ce sunt atât de grijulii faţă de alţii, sunt atât de insensibili la soarta tragică a majorităţii orfanilor noştri sau pentru uşurarea vieţii celor nevoiţi să trăiască în lipsuri. Aceasta izbucnire am avut-o deoarece eu însumi rămas de mic orfan de tată (mama văduvă rămasă cu trei copii minori de 2, 7 şi 8 ani), am cunoscut sărăcia din fragedă copilărie şi eram foarte sensibil la lipsurile lor.

Zadarnic am încercat să-i explic Comandantului că eu nu aveam nimic împotriva acelor copii, care încă nici nu erau sosiţi, ci doar intrigat de dezinteresul Statului faţă de soarta orfanilor noştri care ar fi încăput şi ei foarte bine acolo chiar şi numai pentru un timp. Comandantul, acel om fin pe care-l admirasem doar cu câteva minute mai înainte, s-a ridicat furios, mi-a tras un : “Dumnezeii mă-tii de bandit”, a apăsat pe un buton şi la apariţia unui subofiţer a dispus arestarea mea imediată.

Se năruise totul în mintea mea şi în drum spre Corpul de Gardă mi-am zis : Nu este posibil ! N-aveau nici un drept să mă aresteze în baza unei simple reclamaţii !

Comandantul devenise pentru mine în acel moment cea mai odioasă figură din viaţa mea şi, deşi nu m-a atins nici măcar cu un deget, a avut grijă să-mi aplice cele mai inumane măsuri de arest, cum voi arăta mai departe.

Dat pe mâna Plut. Cojoc, a urmat percheziţia la corpul de gardă, care în procesul verbal de reţinere a consemnat următoarele obiecte găsite asupra mea: un stilou (marca Kaveco, foarte scump, cu peniţă de aur, pe care din acel moment nici nu l-am mai văzut), diferite carnete cu însemnări, o cravată (pe care mi-au luat-o de la gât) precum şi suma de 3 lei. Mă mir cum n-au consemnat şi şireturile de la ghete sau centura de la pantaloni care de asemenea mi-au fost luate pentru a fi scutiţi de eventualele surprize.

După semnarea procesului verbal (care din neglijenţa lui l-a încurcat printre lucrurile mele şi îl am şi astăzi asupra mea) am trăit o altă emoţie când mi s-a cerut să mă întorc cu spatele la el şi am auzit un zăngănit metalic. Erau cătuşele ce mi le-a prins cu mâinile duse la spate după care m-a dat pe mâna gardianului care făcea paza în interiorul Securităţii. Acesta, un om blând, care însă sunt sigur că primise ordin cum să procedeze cu mine în continuare, privindu-mă mi-a zis : “Dar cu tine ce să fac ? Unde să te culc ? Aici ? (arătând cu degetul) sau acolo ?  (arătând în altă parte)  Ce însemna de fapt “aici” : un gang îngust ce despărţea cele două clădiri ale Securităţii (clădirea principală, în care aveau loc cercetările, de un alt corp de clădire), gang ce servea şi ca loc de trecere în cea de-a doua curte aflată în spate. Întregul gang era acoperit cu ţiglă, deci ferit de ploaie, în schimb pe jos era pământul gol. Era deja trecut de ora 21 şi îmbrăcat aşa de subţire, numai în pardesiu, începuse deja să mă cuprindă frigul. Condiţiile oferite nu se deosebeau cu nimic de adăpostul unui câine vagabond. Deşi tânăr, nu aveam pe atunci decât 27 de ani, mi-am dat seama că este destul de riscant pentru sănătatea mea, aşa încât l-am rugat să-mi arate şi cea de-a doua soluţie. Mi-a arătat atunci closetul. Era un closet solid, construit relativ recent din scândură groasă, în care mi-am zis în sinea mea că cel puţin voi fi apărat de frig. Când însă am deschis uşa şi am dat de mirosul de acolo, i-am spus gardianului, decepţionat, că accept prima propunere.

Astfel mi-am petrecut prima noapte, trântit jos ca un animal, în hainele mele cele mai bune, în frigul, praful şi curentul permanent ce străbătea prin acel gang care era căptuşit doar pe jumătate cu câteva scânduri la cele două capete, fără nici o uşă de nici o parte.

Toropit după o noapte de frământări şi veghe, odată cu ivirea zorilor a început şi prima mişcare.

Intrase şoferul Securităţii despre care mai târziu am aflat că îl cheama Aldea, care cu o voce stridentă şi batjocoritoare striga cât îl ţinea gura : “Haba, haba, futu-vă mama lui Dumnezeu !” prin aceasta bătându-şi joc şi în acelaşi timp distrându-se pe seama unor “iehovişti” ce se găseau la acea oră în arestul lor. Scena aceasta se repeta cu regularitate în fiecare dimineaţă când apărea el.

În jurul orei 6 dimineaţa începea forfota prin gangul unde mă găseam singur. Cei mai înrăiţi dintre securişti, care sunt sigur că nici nu ştiau cine sunt, nici de ce mă găsesc acolo, îmi adresau în mers vorbe injurioase sau scuipau alături, în semn de dispreţ.

În aceste condiţii umilitoare şi groaznice m-au ţinut acolo de Miercuri până în seara zilei de Sâmbătă, tot timpul cu cătuşele prinse la spate (pe care nu mi le desfăceau decât când eram însoţit pentru nevoile intime) şi fără a primi în tot acest timp nici măcar un strop de apă.

A doua noapte am petrecut-o la fel ca şi prima, tot pe jos.

În cea de-a treia au mai trântit lângă mine câţiva elevi de la Liceul Comercial, din clasa VI-a bătuţi proaspăt de Plt. Cisteianu şi chiar şi de Comandant. Aveau mâinile crăpate de bătăi iar unul dintre ei era rănit şi la ureche. Pe doi dintre ei mi-i amintesc şi după nume : Glasu şi Livescu, deşi nu i-am mai văzut de acum 41 de ani. Ei au descoperit acolo o tablă de şcoală obişnuită, pe care, după plecarea securiştilor, au aşezat-o pe pământ şi astfel aşezaţi de-a latul, am dormit cu toţii unul în spatele celuilalt. Cel din spatele meu m-a rugat să-i dau voie să îşi bage mâinile crăpate în pardesiul meu, spre a le feri de frigul de peste noapte. Ei erau şi mai sumar îmbrăcaţi decât mine, fiind ridicaţi mai înainte cu câteva săptămâni, direct din sălile de clasă, unii dintre ei numai în tunica de clasă. De fapt, iniţial a fost ridicat tot efectivul claselor VI-VIII cu diriginţii lor cu tot, între care era şi Prof. Mihălţeanu Viorel, un bun amic de-al meu, el însuşi maltratat în mai multe rânduri de către prim-bătăuşul securităţii Cisteianu şi aruncat în plină lună Martie în beciul întunecos în care am ajuns şi eu după câteva săptămâni. El a fost achitat în cele din urmă la procesul ce a avut loc câteva luni mai târziu la Tribunalul Militar Sibiu. Odată eliberat, a părăsit catedra definitiv, urcând rând pe rând frumoase trepte în ierarhia Băncii Naţionale din Tg Mureş de unde s-a şi pensionat. Dintre elevi au reţinut în cele din urmă vreo 8 copii care, învinuiţi că au întreţinut legături cu un membru al unei organizaţii anticomuniste de la Constanţa şi au participat la o şedinţă de cuib legionară la Cărbuneşti, lângă Blaj, au fost supuşi luni de-a rândul la un tratament din cele mai dure din partea Plt.Maj. Cisteianu care s-a ocupat direct de anchetarea lor. De bătăi, de altfel –aşa cum mi-a relatat deunăzi chiar Adrian Munteanu (fost inspector B.N. din Tg.Mureş şi mai apoi Director la Staţiunea Sovata) care a făcut parte dintre elevii eliberaţi imediat după triere– nu au scăpat nici chiar ei, cei care în cele câteva zile cât au fost încarceraţi de gratis, au fost bătuţi măr de Cisteianu şi ţinuţi în tot acest timp într-un fel de coteţe acoperite, în frigul nopţilor de Martie (am reprodus chiar cuvintele lui).

Dar să revin la mine. După trei zile, flămând, înfrigurat şi obosit de nesomn, am fost dus la cercetări.

M-au introdus într-o cameră destul de spaţioasă unde în momentul în care am intrat m-a apucat aşa o slăbiciune încât a trebuit să intervină unul dintre securişti, care m-a sprijinit pentru a mă putea aşeza pe scaun. În acel moment s-a apropiat şi Plt. Maj. Cisteianu –ce manevra şi aparatele de tortură– care văzând starea în care mă găseam s-a adresat unuia cu cuvintele pe care nu le voi uita niciodată : “Du-te mă şi adu-i o coajă de pită şi… (privind spre mine dar trăgând cu ochiul spre celălalt)… dacă eşti băiat cuminte o să-ţi facem şi două ouă moi ”. În toată amărăciunea mea, mi-am dat seama de toată ironia la adresa mea.

În jurul meu erau numai uniforme. Primul a intervenit Căp. Triponescu care mi-a cerut să-i vorbesc despre ceea ce mi-am mai amintit din discuţia avută în legătură cu subiectul despre copiii greci, însă în momentul în care am început să vorbesc m-a oprit zicându-mi : “Lasă tu asta !... Vorbeşte-ne mai bine despre Popa Ştefan !”

Luat prin surprindere, abia atunci mi-am dat seama despre adevărata cauză a arestării mele.

Cine era acest Popa Ştefan ? Era unul dintre foştii mei colegi de clasă de la Liceul “Titu Maiorescu ” din Aiud, cu care urmasem 6 clase de liceu, până în 1938 când, prin reducerea liceului la 4 clase, am fost nevoiţi să continuăm, eu la Liceul Aurel Vlaicudin Orăştie iar el la un liceu din Cluj. Era fiul unui Preot care suferise enorm în timpul ocupaţiei austro-ungare, rămas cu o infirmitate pentru care a fost pensionat de tânăr, cu o pensie mică din care avea de întreţinut 4 copii. Îmi amintesc că fostul meu coleg a rămas la un moment dat într-o singură cămaşă, toată cârpită. În perioada celui de-Al doilea Război Mondial el, ca Sublocotenent de Vânători, a luptat chiar pentru apărarea Aiudului şi respingerea frontului ajuns până în Mirăslău. Între timp eu am plecat la Bucureşti regăsindu-l abia în 1948 când, detaşat fiind la Banca din Blaj, ca foşti colegi şi prieteni din copilărie, a continuat să mă viziteze ori de câte ori venea la Aiud iar întâmplarea făcea să mă găsească acasă. Între timp el devenise unul dintre membri de frunte ai Grupului de Rezistenţă Naţională Anticomunistă de la Muntele Mare, condus de Maiorul Nicolae Dabija.

Procesul lor, în care au fost implicate sute de persoane –militari, studenţi, intelectuali şi un grup foarte numeros de ţărani– s-a soldat cu condamnarea la moarte a 7 dintre ei: Maiorul Dabija, studentul Titus Onea din Cluj, Gheorghe Opriţa din Balomir, Silvestru Boldea din Întregalde (Alba), Scridon Ion din Benic, Traian Mihălţan din Teiuş, Augustin Raţiu din Sărmăşel. Sentinţa a fost executată la Sibiu în toamna anului 1949, mai precis la 28 Octombrie 1949, orele 5 dimineaţa, executarea lor fiind confirmată de cele 7 certificate de deces eliberate de Primăria Sibiu – extrase din Registrul de Stare Civilă de sub Nr. 753-759 – decese ce au fost înregistrate la această dată şi în baza aceluiaşi act constatator, adică Sentinţa de condamnare la moarte 816 / 30 Septembrie 1949.

Învinuirea ce mi s-a adus mie în acest proces a fost aceea de a fi întreprins şi eu acţiuni în favoarea acestui grup de rezistenţă, prin legăturile avute cu unul dintre membrii săi, respectiv cu fostul meu coleg Popa Ştefan.

De fapt el devenise persoană însemnată pentru ei în urma unei întâmplări grave şi absolut nedorită de el, provocată de Securitatea din Alba în seara zilei de 2 Februarie 1949 în Comuna Teiuş când, în urma unei trădări din partea unuia zis Oniga –iniţial membru al grupului de rezistenţă, devenit mai apoi agent al Securităţii– Popa Ştefan a fost atras într-o cursă (aranjată de Oniga cu Securitatea pentru acea seară) în care se complotase prinderea lui. Scena s-a consumat cam la jumătatea drumului între gară şi centrul Teiuşului, pe drumul mare, unde în timp ce discuta cu Oniga, a apărut la un moment dat maşina Securităţii cu farurile aprinse în plin (moment în care turnătorul s-a desprins de lângă Popa Ştefan retrăgându-se pe trotuar) maşină din care au sărit trei securişti care l-au impresurat pe Popa Ştefan, doi dintre ei încercând să-i imobilizeze mâinile iar al treilea aplicându-i pe la spate o lovitură puternică în cap cu mânerul pistolului.

Ca prin minune, în toată acea busculadă, colegul meu a reuşit să scape din mâinile lor, rănit uşor de un glonte la un braţ, la rândul lui împuşcând în plină figură pe unul dintre cei trei securişti –Plut. Staicu– care după ieşirea din spital a condus şi cercetarea mea la Securitatea din Alba.

Tot Oniga a fost ticălosul care –după această trădare– a deconspirat şi locul unde îşi avea ascunzătoarea grupul de rezistenţă. Aflând de această a doua turnătorie, grupul a fost nevoit să-şi schimbe ascunzişul, însă urmăriţi fără să ştie de Securitate, după un marş de o noapte întreagă, Securitatea, înaintând pe urmele lor lăsate pe o ninsoare proaspătă, a reuşit să-i împresoare într-un staul (nu sunt sigur dacă într-un staul, şură sau chiar o casă) de lângă Piatra Caprei (unde s-au oprit spre dimineaţă pentru a se odihni şi ei puţin). În luptele ce au avut loc acolo, a căzut împuşcat şi fostul meu coleg, Popa Ştefan. Despre această confruntare sângeroasă s-a scris şi se vor mai scrie multe pagini de către familiile celor căzuţi acolo.

Amănunte despre nefericita întâmplare de la Teiuş am aflat după arestarea mea, în beciul securităţii din Alba, chiar din gura persoanei la care s-a refugiat Popa Ştefan, muncitorul Halalai Petru, care i-a pansat rana şi căruia Popa Ştefan i-a povestit, cu gura lui, toată întâmplarea din acea seară în care au şi fugit imediat împreună în comuna Benic. Că la mijloc a fost maşinaţia turnătorului Oniga am aflat ceva mai târziu (după ce am fost depus la închisoarea din Alba) şi de la un alt coleg de-al nostru, Puşcaş Ştefan  –astăzi decedat, de fapt decedat la foarte scurt timp după condamnarea de 10 ani executată tot în cauza Muntele Mare– care mi-a povestit că la numai câteva zile de la întâmplarea de la Teiuş, Popa Ştefan a venit la Stremţ şi i-a destăinuit că este în căutarea lui Oniga, pentru a se răzbuna. N-a mai avut însă când, căci la foarte scurt timp după aceasta, Popa Ştefan a căzut în luptă cu Securitatea.

Dovada certă a acestei realităţi o deţin chiar eu, în dosarul cauzei mele, în care între alte concluzii pe care le-a pus Securitatea în acuzarea mea a fost şi aceasta :      “… a avut legături directe cu Popa Ştefan, mort în acţiunea dusă de Securitate la Piatra Caprei ”. Dar, dacă în cazul lui Popa Ştefan constatarea lor reprezenta o realitate, acuzarea că aş fi avut legături şi cu un aşa zis croitor Tiutiu, de a cărui nume sau existenţă nici nu am avut cunoştinţă până la data lichidării lor (soţ şi soţie) de către Securitate în chiar preziua întâmplării de la Teiuş, a fost o mârşăvie din cele mai stupide la adresa mea, în setea lor de a mă implica cât mai adânc într-un proces în care singura mea vină stabilită –privit din punctul lor de vedere– era aceea de a fi întreţinut relaţii cu un fost coleg de liceu şi clasă, în timp ce el era urmărit de Organele de Securitate.

Oricum, moartea sa înaintea arestării mele a agravat şi întârziat mult anchetarea mea, el fiind singura fiinţă care putea relata asupra realităţii relaţiilor noastre. Este şi motivul pentru care, în lipsă de alte dovezi decât “declaraţia” dată de mine în condiţii dramatice, pe parcursul a celor 4 luni de arest sever la Securitate -care însă nu-i mulţumea şi nu constituia o probă pentru a putea fi depus la Penitenciar-, în loc de a mă elibera, m-au depus la închisoarea din Alba, unde s-au mai scurs alte luni până la definitivarea declaraţiei mele (cum voi relata pe parcurs). Ei au comis şi această gravă ilegalitate în sensul că în loc să mă pună în libertate din lipsă de probe -deoarece însăşi declaraţia mea dată sub grave presiuni nu conţinea nimic acuzator, decât că întâlnirea noastră era prilej de a discuta şi a ne aminti de viaţa noastră colegială-, m-au depus la altă închisoare în încercarea de a obţine totuşi informaţii pentru acuzarea mea.

Dar să mă întorc la firul evenimentelor pe care am început să le relatez legat de prima cercetare de la Securitatea Blaj, când Căpitanul Triponescu (după cele trei nopţi albe petrecute afară, pe pământul gol) mi-a spus -în momentul în care eram pregătit să-i relatez ce mi-am adus aminte din conversaţia avută legat de reclamaţia primită de la Dir. Comşa- : “Lasă tu asta ! Vorbeşte-ne mai bine despre Popa Ştefan !”.

Abia atunci mi-am dat seama de adevărata cauză a reţinerii mele şi de asemenea de ce îmi aplicase în acele zile acel tratament atât de dur: pentru a mă distrage de la adevărata cauză a arestării mele şi în acelaşi timp ca cercetarea mea să aibă loc în momente de maximă epuizare când psihic se cedează mult mai uşor presiunilor fizice.

Întrebările puse atunci, ca de exemplu: unde îşi avea organizaţia depozitul de arme, unde îşi aveau sediul, cum arăta automatul lui Popa Ştefan, m-au găsit complet în afara acestor probleme răspunzându-le că nu cunosc nimic din toatea acestea decât că între noi n-au existat decât relaţii de colegialitate. Desigur mi-au pus toate aceste întrebări fiind prietenul unui om atât de însemnat pentru ei, convinşi că au capturat în persoana mea cine ştie ce om important.

Nemulţumiţi, au urmat înjurăturile, calificativul de “criminal” după care am fost dat pe mâna lui Cisteianu, un om odios (despre care cei ce-l cunoşteau spuneau că fusese şi legionar), cu figură înfricoşătoare şi cu urlet în glas, acela care la intrarea mea la cercetări şi-a bătut joc de situaţia jalnică în care mă găseam şi mi-a promis în bătaie de joc “ouă moi” dacă mă voi purta “cumsecade ” la cercetări (vă daţi seama în ce sens).

Cisteianu, nemulţumit de cursul cercetării, m-a supus şocului electric, obligându-mă să prind în mâini doi poli electrici, legaţi la un transformator în funcţiune. Străpuns în toată fiinţa mea de acel curent puternic, în spaima mea, m-am zbătut reuşind să mă eliberez de acele cabluri, moment în care subofiţerul a început să-mi aplice lovituri cu un cablu gumat după care m-a supus din nou şocului electric. După această, hai să-i zicem “sumară cercetare”, am fost scos şi aruncat într-un şopron care servea şi ca loc de depozitare pentru piesele auto. Zdrobit de oboseală, frig şi epuizat de şocurile electrice, am căzut istovit, de unde dimineaţă când m-am trezit, spre marea mea mirare, m-am ridicat dintre piese.

De aici, a doua zi am fost mutat într-un beci -situat vis-a-vis de corpul de gardă- unde eram ţinuţi tot timpul sub cheie, cu excepţia timpului afectat mesei ce ne era servită pe treptele gârliciului, zăvorât la rândul lui şi acesta. În arest (beci) era întuneric beznă, doar o rază firavă de lumină pătrundea în zilele însorite prin coşul de alimentare cu aer ce ne venea de la nivelul solului. Jos pământul era umed; norocul nostru că pe partea dreaptă a arestului era amenajat un “priciu” pe care eram nevoiţi să stăm lungiţi toată ziua, în toată întunecimea şi igrasia de acolo. Tot arestul măsura în lungime cam 2,5m în care stăteam depozitaţi de toţi vreo 8 inşi : un avocat blăjan pe nume Faina, Prof. Mihălţean de la Liceul Comercial local (ridicat înaintea mea cu vreo trei săptămâni împreună cu toţi elevii clasei a VII-a (actual a XI-a) a căror diriginte era, un cioban pe nume Ion care a povestit cum la una din cercetări a fost bătut de secretara Securităţii (soţia locotenentului Chiriţă) cu un ciocănaş la părţile cele mai sensibile ale bărbatului.

Acest Ion, dorind să se întâlnească cu o prietenă de a sa ce lucra la bucătăria Institutului, a cerut-o la telefon –de la un telefon public- şi pentru a putea convinge pe şefa ei să îi dea drumul să iasă s-a dat drept ofiţer de securitate. Întâmplarea nefericită a făcut ca în imediata apropiere să se găsească chiar un ofiţer de securitate care l-a arestat pe loc. Pe această temă acest cioban a tras-o şi el vreo două săptămâni.

Tot cu noi se găsea şi un student la Facultatea de Drept din Cluj, Pilu Caloianu, de care îmi amintesc şi nu voi uita niciodată de teama cumplită ce îl cuprindea ori de câte ori auzea vocea anchetatorului Cisteianu în preajma locului arestului (care ne-a povestit cum la una din cercetări a fost legat fedeleş şi bătut cu brutalitate, izbit cu furie cu piciorul pe unde apuca de către Cisteianu în aşa hal încât teama de a nu mai fi luat încă o dată îl îngrozea ori de câte ori auzea vocea acestui anchetator).

Împreună cu noi se găsea şi un băiat, pe nume Mailatescu, care la acea oră nu cred să fi avut mai mult decât 16 ani, fiul unui cârciumar din Blaj, plecaţi între timp din localitate. Reîntors mai târziu în Blaj, în dorinţa de a face ceva bani prin vânzarea unor lucruri rămase de pe urma părinţilor, micuţul s-a dus în acest scop la marginea oraşului, în ţigănie, unde pentru a-şi da importanţă ”cine este el”, le-a spus că este şeful unei organizaţii. Aceştia l-au reclamat la Securitate şi cercetat ca atare. Mi-e milă şi acum de bietul copil prin câte spaime i-a fost dat să treacă iar dacă odiosul Cisteianu ar trebui să răspundă chiar si numai pentru spaimele băgate în sufletul unui copil atât de fraged şi tot ar fi suficient pentru a fi condamnat pentru crimă împotriva umanităţii, ca să nu mai vorbim de tratamentul aplicat elevilor de la Liceul Comercial, maltrataţi şi ei în chip şi fel. De teama bătăilor, acest copil a ajuns să inventeze nume de oameni imaginari cu care ar fi avut legături, mai mult, să declare că ar fi avut chiar arme ascunse undeva la dealul Zăreşului –lîngă Podul Mureş– lucruri pe care cerându-i-se apoi să le dovedească, nu a putut face nici o dovadă. Am fost martor ocular (privind printre scândurile gârliciului, spre curtea Securităţii) când într-una din zile, spre înserat, Securitatea a pregătit “gip-ul ” în care au pus nişte ustensile, o sapă şi un hârleţ, după care l-au scos pe Mailatescu dintre noi, l-au urcat în maşină pentru a-l duce undeva, unde, nu ştiam. N-am să uit niciodată teama întipărită pe faţa lui când la întoarcere ne-a povestit cum a fost dus la “Zărieş” pentru a dezgropa armele, pe care neavând cum să le scoată, în realitate neexistând, l-au pus să îşi sape singur groapa, anume că îl execută şi cum pentru a se salva, a inventat alte născociri. Sigur, judecând cu judecata noastră matură, ne-am dat seama că indiferent de situaţie, ei nu au avut în intenţie lichidarea băiatului, în schimb în bestialitatea lor au mizat pe naivitatea acestui minor. Într-o altă situaţie (anterioară celei arătate mai sus, pe când eu încă mă găseam depozitat în gangul pe unde securiştii treceau către cea de-a doua curte din dos, pe unde intrau şi la camera de cercetări) l-au pus la zid anume că îl împuşcă şi, cum ţintind greşit –folosind o armă de vânătoare cu alice- a fost rănit superficial la gât. Că ceva mai deosebit s-a petrecut acolo am observat chiar şi eu din forfota securiştilor de pe acel gang, dar abia după ce am ajuns în celulă cu Mailatescu, băiatul cu ochi negri aprinşi, am aflat ce se întâmplase de fapt atunci, de rana superficială care i-a speriat şi pe securişti căci intenţia lor era numai de a-l speria. Păcat că nu mai ştiu nimic de soarta băieţaşului –cu ochi veşnic surâzători– de mai bine de 25 de ani (când l-am recunoscut, deşi mult maturizat, tot după ochii lui negri scânteietori, pe atunci chelner la Restaurantul Gării din Războieni).

Şi dacă în cazul băiatului a fost doar un joc sadic al securiştilor, nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu Răhăianu (un notar) pe care Cisteianu, împreună cu echipa sa de criminali l-au omorât pe acesta –în bătaie– chiar înainte cu câteva zile de la încarcerarea mea la Securitatea Blaj, deci aproximativ în primele 3 zile ale lunii Aprilie 1949, crimă despre care am aflat cu toţii.

De fapt, tot cu arma de vânătoare au încercat să sperie şi câţiva iehovişti pe care i-au pus la gardul din prima curte, anume că-i împuşcă dar care i-au ‘dezarmat’ pe securişti intonând un cântec de-al lor.

Tot între noi se găsea şi decanul nostru de vârstă, Pintea, un tip înalt, osos, la circa 40-45 de ani, din Târnăveni, ce susţinea că este literat şi care ne spunea că dacă va ajunge să fie eliberat va scrie cel puţin două cărţi : “Închide uşa pe dinafara !” şi “Mi-e foame !” desigur vrând să aştearnă pe hârtie crunta înfometare de care am avut parte acolo. De fapt, el era şi “şeful de lingură” şi am să explic de ce era nevoie şi de aşa cineva. La Securitatea din Blaj, la data arestării mele din 6 Aprilie 1949 (şi până după Sărbătorirea Paştelui) s-a servit o singură masa pe zi, exact la orele 12 din zi. În ce consta aceasta ? Într-o ciorbă lungă de cartofi, fierţi în apa lor, fără nici o grăsime precum şi o felie de pâine ce nu ştiu dacă cântărea 100 de grame. Absolut nimic altceva până a doua zi la orele 12. Ciorba era adusă pentru noi toţi într-un singur vas, fiecare primind doar lingura separat. Cum feliile de cartof erau foarte rare, Dl. Pintea era cel care dispunea când să luăm ciorbă (apa) şi când aveam voie să servim şi câte o felie de cartof.

N-am să uit niciodată tabloul sumbru ce mi-a fost dat să-l văd când, scos pentru prima dată împreună cu ceilalţipentru nevoile intime, am văzut cum unii din cei arestaţi înaintea mea erau atât de slăbiţi încât se sprijineau de perete pentru a se putea ţine drepţi.

Acest regim nemilos de exterminare s-a îndulcit oarecum după trecerea sărbătorilor de Paşti când hrana a început să se mai îmbunătăţească, mai întâi prin introducerea în ciorbă de măruntaie inferioare cum sunt : plămâni, splină, etc., iar mai târziu a ceaiului de dimineaţă şi a gustărilor de seară.

Scriind toate acestea, îmi amintesc cum într-o după-amiază foarte ploioasă unul din gardienii ce făceau paza interioară, pe nume Horja, venind pentru a ne scoate pentru nevoile biologice, a făcut ce a făcut şi pe mine m-a reţinut ultimul. Mi-am dat seama că urmăreşte ceva dar ce anume nu înţelegeam. După ce a terminat cu toţi cei dinaintea mea, m-a introdus şi pe mine ultimul în closet şi de sub mantaua lui largă de ploaie mi-a strecurat: un sandvici mare cu unt şi salam, o brânzoaică, ciocolată şi o punguţă cu bomboane umplute, bunătăţi pe care acest om de suflet, pe nume Horja, acceptase să mi le aducă cu preţul libertăţii lui (de la bunul meu prieten Gabriş Ioan, la care locuisem la Blaj până la arestare). Deşi lăsat acolo un timp acceptabil, ceea ce n-am reuşit să mănânc a fost brânzoaica şi bomboanele ce le-am ascuns în buzunarul interior al hainei, haină ce îmi servea noaptea drept pernă, care până dimineaţa avea să-mi lase o pată de grăsime pe haină cu toate că o învelisem bine în hârtia ei. La prima noastră ieşire de a doua zi dimineaţă, am devorat-o şi pe aceasta în aceeaşi “intimitate”.

Peste zi, deasupra noastră, unde erau birourile, se auzea un forfot continuu. Bătăile nu conteneau până seara târziu iar strigătele victimelor răzbăteau prin podele până la noi.

Bătăuşii, în frunte cu Plt.Maj. Cisteianu, omul roşcovan cu figură lombroziană şi cu o voce înspăimântătoare, alături de Plt. Avram, Plt. Corlea, şi alţii, maltratau în modul cel mai brutal oamenii ajunşi în mâinile lor. Aceşti adevăraţi sadici înnăscuţi aveau o singură plăcere, aceea de a crea suferinţă, care cu cât era mai mare, cu atât simţeau nevoia s-o amplifice şi mai mult. Anchetele lor începeau obişnuit pe un ton liniştit pentru ca pe parcurs să se transforme în adevărate fiare, în timp ce tu deveneai o victimă neputincioasă în mâinile lor, care aveau puterea de viaţă sau de moarte asupra ta.

Până şi momentele lor de destindere trădau în ei această pornire sadică care sfârşea în cel mai bun caz cu umilirea noastră.

Aşa, de exemplu, într-una din zile au arestat un bătrân iehovist în etate pe care l-au aşezat în filigoria din curtea Securităţii. Plt. Cisteianu, foarte bine dispus în acea dimineaţă plăcută, şi-a scos o măsuţă de lucru în curte –în faţa corpului de gardă– precum şi ceva dosare pentru rezolvare. Nici nu s-a instalat bine la birou că s-a şi luat de bătrânel să-i cânte un cântec religios de-al lor. De voie, de nevoie, omul s-a executat şi a fost nevoit –la ameninţările securistului– să reia cântecul până i-a pierit glasul. Oprindu-se obosit, anchetatorul s-a răstit la el, şi astfel omul a fost obligat să mai depună un efort. Oprindu-se pentru a doua oară, bestia a luat pistolul –ce-l aşezase de la început pe masă, probabil pentru a nu-l incomoda la şold– l-a îndreptat către nefericitul om promiţându-i că-l va descărca în el dacă nu va continua. Vă daţi seama ce se petrecea în sufletul bătrânelului în acele momente în care zadarnic a încercat să-şi dreagă vocea-i uscată. Toate acestea s-au petrecut sub privirile mele ascunse, de la ochiul unei scânduri de la gârliciul beciului aflat la doar câţiva metri distanţă de ei. Tot timpul cât a chinuit pe acest bătrân –în afară de intervenţiile brutale– securistul şi-a văzut liniştit de lucru, în acordurile atât de chinuite ale acelui cântec pe care reţinându-l, l-am fredonat şi eu de câte ori povesteam prietenilor acest episod, dar care cu părere de rău acum nu mai sunt în stare să mi-l amintesc.

O altă joacă sadică a acestui anchetator a fost ideea de a ne îmbăia –în aer liber– într-o manieră în care el de fapt a urmărit nu numai umilirea noastră ci, ceea ce era mai grav, de a ne şubrezi şi mai mult starea de sănătate şi aşa destul de precară în acel moment. Aceasta s-a întâmplat într-o seară de sfârşit de Aprilie, când scoşi din beci şi obligaţi de a ne dezbrăca la piele ne-a fugărit în grup prin curte (cea interioară ce dădea spre cinematograf) după care cu un furtun gros în mână l-a îndreptat spre noi biciuindu-ne tot corpul cu acea apă rece sub presiune care ne-a făcut să sărim arşi ca drăcuşorii, în timp ce el se distra de mama focului. Şi n-a fost destul atât. În cele din urmă ne-a luat la finisaj, pe fiecare în parte, de la mică distanţă, plasând jetul de apă, în bătaie de joc, în special în figură. Pe cât de distractivă pentru el, pe atât de tragică era situaţia noastră care aşa uzi a trebuit să ne tragem hainele pe noi iar de acolo să coborâm în pivniţa umedă.

Într-o altă împrejurare, prin luna Mai, când s-a mai încălzit, au ales o altă modalitate de a ne îmbăia, fără risc, dar cât se poate de umilitoare : obligaţi să intrăm tot câte doi într-o vană metalică normală, în timp ce în faţa noastră, aşezat pe un scăunel eram asistaţi de un gardian, acelaşi care mi-a oferit culcuşul în prima noapte petrecută la ei. Şi acum partea scârboasă : eu am nimerit în seria a 3-a împreună cu Dl. Pintea, fără ca apa să fi fost împrospătată de la seriile anterioare.

Scurt timp după aceea am fost mutat din pivniţă într-un alt arest, o fostă bucătărie situată în dreapta cum intrai în cea de a doua curte, unde regăsind lumina naturală m-am simţit ca nou-născut. Deşi foarte înghesuiţi şi aici, chiar şi bineînţeles fără paturi, am fost cât se poate de fericit că pe jos aveam padiment din scânduri şi ne găseam oricum la nivelul solului.

Am stat şi aici câteva săptămâni când la un moment dat a apărut Comandantul Triponescu întrebând : ”Care este Sava Horea ?”. Trecuseră deja două luni de când nu am mai dat ochii cu el. M-am ridicat imediat în picioare. Când m-a văzut a exclamat : “Niiii…futu-i Dumnezeii lui, da bărbos mai eşti !”. A dispus imediat securistului cu care venise să aducă imediat frizerul iar mie mi-au aşezat în curte un scaun pentru a mă face frumos. Mi-am dat seama că urmează să fiu dus undeva căci în curte se pregătea un “gip” pentru plecare. De fapt procesul în care eram implicat era cercetat la Securitatea din Alba-Iulia care desigur a dispus şi arestarea mea. Aşa mi-am explicat şi faptul că la Blaj nu am fost anchetat decât o singură dată, ţinut totuşi aici deoarece la Alba toate beciurile erau arhipline, mai ales la început când numai în cazul Organizaţiei de la Muntele Mare au fost implicate sute de persoane.

La urcarea mea în maşină securistul mi-a legat mâinile cu cătuşe, la spate, ceea ce observând căpitanul a dispus să îmi fie schimbate în faţă. În maşină au luat loc: în faţă, în dreapta şoferului, Căpitanul Triponescu (care şi-a luat cu el şi arma de vânătoare iar pe parcurs a şi coborât în acest scop), în spatele şoferului eu, iar in dreapta mea subofiţerul care mă însoţea. Pentru a nu atrage atenţia, până la ieşirea din Blaj, maşina a fost acoperită cu prelată, oprindu-ne în faţa unei farmacii, unde “culmea” am fost recunoscut – prin geamul maşinii staţionate – de către o clientă a băncii, Margareta Ciufudean, astăzi văduva Rőszler, care a şi anunţat vestea, colegilor mei. Astăzi dânsa locuieşte în Tg Mureş şi întâlnind-o acum câteva luni mi-a reamintit acel moment de care eu şi uitasem.

Ieşiţi din oraş, maşina a fost decopertată putând respira, după atâta timp, aerul proaspăt din acea zi frumoasă de Iunie. Pe drum, după coborârea Căpitanului, şoferul mi-a oferit chiar o ţigară pe care am putut-o fuma lejer având cătuşele legate în faţă, ce-mi permiteau această mişcare.

Ajunşi în curtea Securităţii din Alba, pe trepte am fost întâmpinaţi de un Plutonier Major despre care mai apoi am aflat că era şeful anchetator Staicu –corespondentul lui Cisteianu de la Blaj– unul dintre cei trei securişti care au participat la Teiuş la prinderea lui Popa Ştefan, reîntors nu demult de la spital, după rana suferită în acea încăierare. Nu-mi amintesc ca atunci să-mi fi adresat vreo injurie decât atât că m-a introdus direct la arest, într-o pivniţă mare, compartimentată în mai multe boxe, chiar alături de boxa femeilor (la butoaie) pe unde înainte cu câteva luni trecuse şi mama mea.

Ceea ce am omis să relatez până acum este că, în această cauză a fost ridicată şi mama mea pe motiv că întâlnirile mele cu Popa Ştefan au avut loc în casa părintească de la Aiud . Mama, adusă mai întâi la Securitatea Alba, la circa o săptămână a fost depusă la Penitenciarul Alba, de aici la Sibiu, unde Tribunalul Militar a condamnat-o la 8 Decembrie 1949 la “2 ani de închisoare corecţională cu suspendarea executării pedepsei” (şi asta după 9 luni de arest sever) deşi în afara concluziilor pătimaşe ale Securităţii n-a existat nici un act de vinovăţie, mama respingând cu toată dârzenia faptele imputate, deşi maltratată şi ea în două rânduri. Însăşi pedeapsa aplicată “cu suspendarea executării pedepsei” dovedeşte aceasta precum şi faptul că trebuia gasită o formulă pentru a se justifica reţinerea ei mai bine de 9 luni, fără nici un mandat de arestare.

Aici, la Securitatea Alba am fost încarcerat în acea pivniţă împreună cu vreo alţi 10 arestaţi, toţi făcând parte din acelaşi lot “Muntele Mare” dintre care: câţiva ţărani între care şi fratele croitorului Tiutiu (cel împuşcat mortal împreună cu soţia sa la începutul lunii Februarie 1949), un student Matei Corvin, muncitorul Halalai Petru (acela de la care am aflat întreaga tragedie de la Teiuş), precum şi Col. Moraru (un fost coleg de clasă cu un unchi de-al meu), care înainte de arestare stătuse ascuns mult timp într-o colibă anume amenajată în preajma casei, sub coteţul de porci.

Întâmplător în ziua sosirii mele la Alba se găsea în inspecţie acolo şi Căp. Popa de la Securitatea Sibiu. Originar din Apoldul de Jos, satul mamei mele, el a ţinut să mă vadă încă în acea după-amiază. Ajuns în biroul lui, m-a privit îndelung, după care m-a întrebat de vârstă, studii, ocupaţie, etc., fără să-mi pună nici cea mai mică întrebare legată de arestarea mea. La urmă mi-a zis: “De! Ce să vă fac? Noi îl căutam (se referea la Popa Ştefan) iar voi îl adăposteaţi. V-aţi nenorocit amândoi, şi tu şi mama ta !” (ea trecuse deja pe la Securitatea Alba încă din 1 Aprilie) şi cu aceste cuvinte am fost trimis înapoi în arestul de la beci. Numai că de aici şi până la învinuirea de propagandă şi întreprindere de acţiuni în favoarea unei Organizaţii subversive cum am fost acuzat de Securitate la trimiterea mea în instanţă, distanţa este ca de la cer la pământ.

Mă aşteptam ca încă în acea după-amiază să fiu chemat şi la cercetări, deşi cu foarte mare teamă. Intrase o frică teribilă în mine că voi fi dat pe mâna lui Staicu –bătăuşul numărul 1 al Securităţii din Alba– pe care colegul meu l-a împuşcat în plină figură numai cu câteva luni înainte.

Dar, surprinzător, la prima înfăţişare, când mă aşteptam să mă “zvânte ” în bătaie, nici nu m-a atins măcar, în schimb nemulţumit de cele arătate de mine –în sensul că relaţiile mele cu Popa Ştefan au fost doar pur colegiale– mi-a băgat ca un cuţit în inimă când mi-a replicat : “Biiiine… ! Las’ c-o să-l aducem noi aici şi pe fratele tău de la Bucureşti”. Un şantaj mai mare nici că se putea, având în vedere că (aşa cum i-am spus imediat) fratele meu la acea oră era student la Bucureşti şi nu a fost acasă nici măcar o singură dată în perioada când Popa Ştefan a fost la noi.

De fapt această primă infăţişare nici n-a avut caracterul unei cercetări propriu-zise. Singurele informaţii ce le aveau despre noi –deşi aşa cum voi arăta în continuare, casa noastră fusese pusă sub urmărire la un moment dat – erau că fostul meu coleg (pe care-l cunoşteau atât de bine şi vecinii) a fost văzut în casa noastră în multe rânduri, ceea ce nici noi n-am negat niciodată, nici chiar întâlnirile din perioada cât el, chipurile, ar fi fost urmărit de Securitate. Marele nostru noroc a fost că Popa Ştefan, după ce şi-a dat seama că ar putea fi încolţit, nu a mai dat pe la noi, scutindu-ne de o mare nenorocire ce s-ar fi putut întâmpla –şi cu noi– în cazul în care Securitatea l-ar fi găsit la noi acasă.

Că aceasta era situaţia mi-am dat seama imediat, când în loc să fiu trimis înapoi, am fost scos din beciul meu şi izolat alături, într-o cămară foarte îngustă de alimente unde nu era decât un stelaj solid, prevăzut cu trei poliţe, ce mi-a ţinut din acea zi loc de pat mie, lui Matei Corvin şi muncitorului Halalai, cu care am fost izolat, fiecare dintre noi ocupând noaptea câte un raft drept culcuş.

Trecuseră până la acea dată sute de arestaţi în Cauza Muntelui Mare dar nimeni se vede că nu a declarat nimic referitor la mine iar Popa Ştefan -singurul ce putea aduce vreo clarificare în cauza mea- era la acea oră deja mort .

Este şi motivul pentru care ori de câte ori anchetatorul deschidea uşa cămarei, în momentul în care dădea cu ochii de mine mă întreba : “Ei, Sava, te-ai hotărât să vorbeşti ?” la care eu răspundeam : ”Dle Plutonier Major, eu am spus tot ce am ştiut !”, la care el replica nervos : ”Ai spus pe pizda mă-tii, ai spus ce-ai vrut ! Te ţin aici de atâta timp pe mâncare şi odihnă !” după care pleca plictisit. Scenariul ăsta s-a repetat de fiecare dată exact cu aceleaşi cuvinte.

Scurt timp dupa aceea, Securitatea şi-a schimbat sediul, pe mine plasându-mă într-un fel de cămară de lemne, la nivelul solului, prevăzută în partea dinspre curte, tot cu o uşă de scândură, printre leţurile căreia aveam vizibilitate bună spre curte, privind dintr-un anumit unghi.

Aşteptam înfrigurat din clipă în clipă chemarea mea la cercetări de către Staicu care-mi mărise atât de mult temerea că l-ar putea aresta şi pe fratele meu, ceea ce ar fi însemnat exmatricularea lui în penultimul an de studii la Politehnica din Bucureşti, cu toate consecinţele ce ar fi urmat ulterior arestării sale, absolut nevinovat.

Mai înainte însă a intervenit un alt fapt, când la un moment dat un securist ne-a luat pe cei mai tineri în curte pentru diverse treburi ce trebuiau făcute în acest nou sediu. Mie mi-au dat o perie şi o găleată să fac curat într-una din săli. Cu toată indignarea mea, eram totuşi bucuros că după mai bine de 3 luni de beci, aveam acum posibilitatea să mă mai mişc şi să respir aer curat.

M-am bucurat de asemenea căci chiar în acea dimineaţă am observat când unul din securişti a aruncat un pacheţel cu ceva… în lădiţa de gunoi de lângă closet, pe care din acel moment (văzusem aceasta printre leţurile uşii ce mă despărţea de closet doar la doi metri), mi-am pus în gând să-l sustrag, când voi fi scos pentru nevoile fireşti. Profitând de această ocazie precum şi de neatenţia securistului, am pus mâna pe pacheţel, l-am băgat iute în buzunar iar odată ajuns la locul trimis să fac treabă, l-am deschis şi l-am mâncat imediat cu mare lăcomie. Erau câteva bucăţi bune de salam ce se vede că le-a prisosit securiştilor, de îndată ce au înţeles să le arunce la gunoi, căci eu n-am simţit să fi fost alterate şi nici nu mi s-a întâmplat nimic după consumarea lor.

N-am bănuit atunci că acea zi va însemna începutul unor suferinţe mult mai mari peste care aveam să trec, de astă dată la Securitatea din Alba.

Nici nu m-am apucat bine de lucru –stângaci aşa cum eram– când am fost luat de un ţigan, de care se serveau uneori şi la cercetări deşi doar om de serviciu, şi dus într-un birou unde eram aşteptat de un sublocotenent în uniformă. Când am intrat, era aşezat în faţa unei maşini de scris. Mi-a cerut să mă aşez pe scaunul din faţa lui după care mi s-a adresat : “Mă cunoşti ?” şi în timp ce eu făceam eforturi pentru a-mi da seama în faţa cui mă găsesc, mi-a tras o lovitură fulgerătoare în plină figură cu toată forţa dosului său de mână. Imediat după ce mi-am revenit, parcă mi-a deschis Dumnezeu mintea şi i-am răspuns : “Da, vă recunosc ! Dumneavoastră aţi venit în iarnă la noi acasă la Aiud, în civil, căutând o cameră de închiriat !”.

“Da ! Futu-ţi Cristoşii mă-tii de bandit, zise el, eu mi-am riscat viaţa intrând acolo, căci dacă era Popa Ştefan ascuns acolo, m-ar fi împuşcat !”. Abia atunci mi-am dat seama despre ce era vorba, că Securitatea ne supraveghea casa încă de atunci şi bineînţeles şi pe noi, cei ai casei.

Dar ce se întâmplase de fapt ?

Cam prin Ianuarie 1949, într-o Sâmbătă în care tocmai mă găseam şi eu acasă, au venit la noi două persoane civile –dintre care unul purta o şapca tip “Lenin ”- care s-au prezentat ca fiind funcţionari nou veniţi la Aiud în cadrul Consiliului Popular, care au fost îndrumaţi la noi care, chipurile, am avea o cameră de închiriat. Nici prin minte nu mi-a trecut în acel moment că ei de fapt urmăreau cu totul altceva. I-am invitat cu cea mai mare bunăvoinţă pe amândoi în casă pentru a se convinge singuri că era vorba de o confuzie, plimbându-i peste tot în modesta noastră casă compusă din două camere, bucătărie şi cămară, în care locuia mama, fratele meu şi eu când veneam acasă. După ce i-am convins de realitate (sau cel puţin aşa am crezut eu în acel moment) le-am propus, iar ei nu s-au putut împotrivi, să mergem la Sfat pentru a lămuri lucrurile.

În drum spre Sfat însă, am întâlnit alte două persoane, tot străine mie, tot civili, dintre care unul purta o haină de piele (persoane a căror identitate am aflat-o abia după arestare ca fiind Căp. Popa şi Plut. Maj. Staicu –cel cu haina de piele– care erau în directă legătură cu primii. Sigur că în acele momente –fără să imi dau seama de realitate– îi puneam într-o situaţie încurcată având în vedere că de fapt nici unul din ei nu aveau nimic în comun cu Sfatul, totul fiind o strategie de-a lor, lucrând în releu, pentru prinderea lui Popa Ştefan pe care sperau că-l vor găsi la noi, dar care nu mai venise din 1 Decembrie.

Şi acum mă îngrozeşte gândul la ce s-ar fi putut întâmpla în cazul în care ei l-ar fi putut găsi întâmplător la noi, căci sunt sigur că în tot timpul în care eu i-am plimbat prin toată casa, cei doi securişti erau cu mâinile pe trăgaci.

Au reuşit însă să iasă foarte dibaci din încurcătura în care îi pusesem eu cerându-le să mergem la Sfat, şi iată cum: la întâlnirea cu ceilalţi doi, omul cu haină de piele (Staicu) l-a întrebat pe cel cu şapcă Lenin : ”Voi la ce adresă v-aţi dus ?”, “Păi, pe strada Lemnelor Nr. 24 ”. “Păi, eu v-am trimis la numărul 22 ! ” a replicat Staicu. Cu asta, fericit că în fond a fost vorba de o confuzie, i-am lăsat acolo pe toţi patru, văzându-mi mai departe de treaba mea ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic.

Abia după ce Sublocotenentul Szebeszy mi-a dat acel dos năprasnic, mi-a revenit –ca prin minune– în memorie chipul civilului cu şapcă ce venise la noi pentru locuinţă. Zadarnic i-am spus : ”Dar aţi văzut, v-am condus prin toată locuinţa şi nu era nimeni acolo”, căci aceasta l-a înfuriat din nou şi cu o nouă lovitură puternică şi repetând aceleaşi înjurături a ţinut să-mi reamintească, urlând, că el şi-a riscat viaţa intrând la noi.

Iritat peste măsură, m-a luat şi îmbrâncit în camera de alături unde, după ce s-a înarmat cu un baston obişnuit de lemn, mi-a ordonat, răcnind, să mă aplec. Cum eu mă postasem într-o poziţie incomodă lui, mai mult chiar, necuviincioasă –cu fundul către figura lui– a răcnit încă o dată şi printr-o mişcare brutală m-a potrivit aşa cum lui îi venea mai la îndemână, după care a început să mă lovească la fund cu toată cruzimea. După ce şi-a potolit setea, a urlat : “Şi acum, marş înapoi la lucru !”.

Cu asemenea duritate şi ură nu s-a purtat nici chiar Staicu, pe mâna căruia am fost dat mai târziu şi care avea mult mai multe motive să mă ciomăgească având în vedere că eu fusesem prietenul celui mai mare duşman al său.

Deşi bătut cu atâta duritate, ceea ce m-a chinuit mai mult în acele momente nu era atât durerea fizică, cât umilinţa de a fi fost tratat mai rău decât ultimul criminal.

Întors la locul corvoadei, înainte chiar de a pune mâna pe peria de duşumea, m-a cuprins ca din senin –în acea singurătate a mea– un hohot năvalnic de plâns, aidoma celor ce îi cuprind pe copii în anumite momente, în care îţi face impresia că…acum, acum se sufocă, pe care l-am putut linişti abia într-un moment limită.

Odată trecut peste această convulsie am simţit o uşurare de nedescris. Acesta se vede că a fost momentul de maximă tensiune nervoasă care a revărsat paharul atâtor şi atâtor umilinţe acumulate –fără să imi dau seama– în cele mai bine de 3 luni petrecute până atunci în beciurile celor două securităţi.

Nici un alt episod, nici o altă jignire adusă mie în continuare –până la eliberarea mea– nu mi-a mai creat nici cea mai mică sensibilizare, în schimb n-a existat până acum situaţie în care ajuns să evoc acele momente să nu-mi provoace aceeaşi izbucnire neaşteptată. Bătaia primită atunci a fost urmată spre seară de frisoane, iar durerea în fese nu mi-a permis să dorm în acea noapte decât pe burtă.

După exact o săptămână am fost chemat din nou de către acelaşi anchetator care a repetat acelaşi scenariu, invocând acelaşi motiv: cât a riscat el intrând în casa noastră.

Şi de data aceasta s-a dezlănţuit ca o adevărată fiară, după ce a ajuns să se autoenerveze îndeajuns, în timp ce eu lipsit de orice apărare eram nevoit să suport furia loviturilor lui ca singura şansă de supravieţuire, deoarece orice împotrivire m-ar fi putut costa poate chiar viaţa. Loviturile primite şi de această dată, în acelaşi loc, au făcut să îmi simt toată partea lovită, ca de sticlă.

Orice mişcare ce încercam să fac, fie că mişcam degetul cel mic de la mână, clipeam din ochi sau orice altă mişcare, o simţeam ca o tăietură de sticlă în fese, iar frisoanele au fost urmate de temperatură chiar şi a doua zi.

Scurt timp după aceasta, am fost chemat pentru anchetare de către Plut. Maj. Staicu, care însă a ales –spre salvarea mea– o altă metodă, la fel de dură, dar de altă manieră, căci o a treia ciomăgeală la fund n-aş mai fi putut-o suporta la acea oră. El a ales supunerea mea la curentul electric, dar spre deosebire de experienţa de la Blaj unde, când am simţit curentul în corp am reuşit să mă desprind de cablurile pe care am fost obligat să le prind în mână, la ancheta de la Alba, Staicu mi-a legat cei doi poli la degetele mici ale celor două mâini, fără nici o posibilitate de a mă desprinde. Aveam atunci 27 de ani, deci, destul de tânăr, astfel că ei şi-au dat seama că manipulând aparatul prin “fază-nul ” mă pot turtura în această manieră fără riscul suprem. Numai că, chiar de la prima punere sub tensiune, puterea curentului m-a trântit la pământ şi am început să strig speriat. Pentru a atenua aceste ţipete, mi-au mulat imediat pe faţă o mască de gaze, după care au continuat tortura în aceeaşi manieră, iar în pauza dintre două curentări am fost bătut în pălmi cu un obiect gumat de către ţiganul din Hăpria, în mâinile căruia m-a dat. Mi-a aplicat acest regim pentru a recunoaşte că şi eu făceam parte din organizaţia de la Muntele Mare, a cărui membru era fostul meu coleg. Anchetatorul intrase foarte liniştit, purtând la gât un “rozar” în bătaie de joc -pe care desigur l-a luat de la vreun credincios-, cu care s-a jucat în timp ce mă cerceta. Pe parcurs însă a devenit tot mai nervos pe măsură ce răspunsurile mele îl nemulţumeau tot mai mult. De altfel, această stare de autoenervare am observat-o la toţi anchetatorii întâlniţi de mine, care la un moment dat ajungeau până la condiţia de fiare, capabili să strivească cu bocancii victimele aflate în mâinile lor.

Aici, la Alba, un alt coleg de-al meu, Duca Ioan, decedat în urmă cu vreo 10 ani, acuzat ca făcând parte din Organizaţia Religioasă “Cruciuliţele Roşii ” mi-a spus (în timp ce ne găseam amândoi depuşi la închisoare) că la Securitate au experimentat cu el o nouă metodă de tortură : el a fost crucificat sub un rezervor cu apă din care picura tot câte un strop. Nu mai ştiu cât timp mi-a spus că a fost obligat să stea aşa, ceea ce îmi amintesc însă foarte clar, din relatările lui, este că la un moment dat a ajuns ca fiecare strop ce-i picura în cap să-l simtă ca un piron ce-i străbătea creierul. Acest vas pe cât de simplu, pe atât de infernal, l-am văzut şi eu, plasat în apropierea beciului nostru de la primul sediu al Securităţii, iar această metodă de tortură, imediat desfiinţată, probabil din cauza gravelor consecinţe ce le putea provoca o asemenea experienţă.

De fapt, dacă stau să judec, Staicu, în toată comportarea lui faţă de mine nu mi-a arătat niciodată că ar urmari vreo răzbunare pentru cele întâmplate lui la Teiuş, legat de colegul meu Popa Ştefan şi nici nu s-a tânguit vreodată (aşa cum a făcut-o cu atâta laşitate Subl. Szebesy) că şi-ar fi riscat viaţa urmărind pe Popa Ştefan, deşi numai o minune a făcut –deşi n-a meritat-o– de a scăpa cu viaţă din acea “ambuscadă ” pe care el însuşi o provocase.

Aceasta a fost de fapt şi prima dar şi ultima confruntare, mai dură cu Staicu, de la care (până la depunerea mea la Penitenciar) nu am mai primit decât o singură palmă, la redactarea declaraţiei (parţiale), câteva săptămâni mai târziu.

Trecuseră aproape 4 luni de când mă găseam în mâinile lor. Cei mai norocoşi, mă refer la cei asupra cărora aveau oarecare dovezi şi deci, cărora le-a putut stabili o oarecare vinovăţie, erau depuşi în câteva zile la Penitenciar, unde cel puţin erai ferit de bătăi.

Uitând parcă de învinuirea adusă anterior –legat de apartenenţa mea în organizaţie–, anchetatorul mi-a cerut să-i relatez discuţiile avute cu Popa Ştefan în timpul întâlnirilor noastre, discuţii politice bineînţeles, dacă acesta a dormit la noi şi dacă l-am ajutat în vreo altă formă.

Tonul întrebuinţat a fost dur şi ameninţător aşa încât mi-am dat seama că dacă nu voi fi cât de cât abil şi destul de convingător voi avea mult mai mult de suferit decât ultima dată.

Am recunoscut aşadar că în cele câteva luni de când mă găseam cu serviciul la Blaj l-am întâlnit pe Popa Ştefan în trei rânduri –la interval mai mare de timp– în zilele mele libere când veneam la mama la Aiud, cu care am discutat în special din viaţa noastră de foşti colegi. Sub mari presiuni a trebuit să recunosc faptul că la ultima noastră întâlnire Popa mi-a relatat că a fugit de acasă, din care motive, am susţinut eu, nu l-am întrebat, şi că abia aşteaptă să înceapă războiul între ruşi şi americani care ar duce la schimbarea categorică a regimului (pentru ca în declaraţia parţială pe care am definitivat-o la Alba, în momente de epuizare să nu mai am puterea de a mă mai împotrivi voinţei anchetatorului, care de fapt mi-a dictat întreaga declaraţie, şi care m-a obligat dă recunosc că aveam cunoştinţă că este urmărit de autorităţi şi totodată că am tăinuit aceasta până la arestarea mea).

Întrebat cum am reacţionat când Popa Ştefan mi-a spus că aşteaptă acea ciocnire, am arătat că americanii intenţionează să poarte acel război pentru a-şi extinde pieţele de desfacere în Europa. Ticluisem acest răspuns în favoarea mea căutând să arăt că în formaţiunea mea de economist vedeam tot acest conflict numai prin prismă economică.

Ceea ce n-am vrut să recunosc a fost că Popa Ştefan ar fi dormit vreodată la noi ceea ce l-a înfuriat în aşa măsură încât s-a oprit din redactarea declaraţiei (pe care el mi-o redacta şi tot el o şi scria direct la maşină) şi cu aceeaşi repeziciune, ca şi în cazul bestiei de Szebesy, mi-a dat o lovitură năpraznică în figură, după care m-a şi trimis imediat înapoi la arest.

Cu această declaraţie incompletă (pentru ei) am şi fost depus la Penitenciarul din Alba unde –aşa cum voi arăta mai departe– mi-au smuls în cele din urmă, cu tact şi în condiţii dramatice şi această mărturie.

Aici, la penitenciar, am fost adus tot împreună cu ceilalţi doi (Matei Corvin şi Halalai Petru) şi introduşi la celula 35 cu alţi 23 mocani de la Deda Bistra ce făceau parte din acelaşi grup de rezistenţă. Cum arestul era neîncăpător pentru atât amar de oameni, noi n-am mai găsit loc decât jos, lângă hârdăul cu fecale, pe care aceştia îl foloseau noaptea din plin, mai ales că se găseau în preajma transferării lor la Sibiu pentru a fi judecaţi, în care scop şi hrana lor era mai îndestulătoare, având drept la pachetele de acasă pentru a apărea cât mai refăcuţi în faţa instanţei.

Ajuns aici atât de slăbit, după patru luni de arest la securitate, în care nu am avut parte măcar de o noapte să pot dormi şi eu într-un pat, a trebuit în continuare să îndur şi aici condiţii atât de inumane de odihnă, trântiţi pe jos lângă hârdăul atât de mirositor –deşi acoperit după întrebuinţare– precum şi în mirosul încins, în plină vară, a celor 23 de perechi de opinci aparţinând mocanilor, care cel puţin dormeau câte doi într-un pat.

Sigur, situaţia aceasta era doar noaptea căci peste zi eram scoşi, la anumite intervale, la closetul de pe secţie aflat în capul coridorului.

Celula avea formă dreptunghiulară, cu ferestrele foarte sus situate, pentru a nu putea privi direct afară.

Necazul ne-a făcut însă să găsim o rezolvare şi acestei situaţii. Profitând de momentele în care simţeam că gardianul lipseşte de pe secţie, apropiam patul din dreptul ultimului geam (celula noastră se găsea la ultimul etaj – III – al închisorii, chiar pe colţul drept) până chiar sub geam, de unde urcat pe speteaza de fier a patului ţi se deschidea în faţă –la cca 500 m– splendida privelişte a porţii principale de intrare în Cetatea Alba–Iulia precum şi aleea larg pietruită ce urcă înspre cea de-a doua Poartă, deasupra căreia se pot vedea şi astăzi celulele zăbrezite ale lui Horia, Cloşca şi Crişan, capii răscoalei Transilvane de la 1784.

Câte amintiri din copilăria mea nu-mi stârnea această privelişte, de ar fi să evoc doar dezvelirea obeliscului aşezat chiar în faţa celulelor martirilor noştri, din anul 1937 –pe atunci aveam 15 ani– ce a avut loc în prezenţa Regelui Carol al II-lea, la care am asistat şi noi elevii veniţi de la Aiud, eu aflându-mă la numai câţiva paşi de Rege.

Tot cocoţat pe aceeaşi spetează a patului (protejat de o batistă ce am prins-o de gratiile geamului spre a nu putea fi observat de cineva) privind direct în jos puteam observa ce se petrece în curtea închisorii (cea din faţă, dinspre şosea) unde aveau acces doar femeile când erau scoase la plimbare, între care se mai găsea încă şi mama şi pe care în decursul a circa o lună cât am fost ţinut în această celulă am reuşit să o surprind în două rânduri plimbându-se agitată, fără însă a avea curajul să o strig. Aceasta atât din cauza distanţei celor trei etaje cât şi pentru a nu periclita situaţia cuiva dintre noi, în cazul în care cineva ar fi descoperit şi reclamat o asemenea faptă (pedepasa fiind întotdeauna şi colectivă). Era foarte slăbită şi abătută mai ales că nu puţine au fost cazurile când a refuzat şi mâncarea în semn de protest. Despre aceasta şi chiar şi altele am avut posibilitatea să aflu din când în când –în cele câteva luni de până la începutul lui Decembrie 1949 când a fost tranferată la Sibiu– chiar de la sanitarul închisorii (Buţă, cum i se zicea acolo) prin ajutorul căruia, am reuşit până la urmă să fiu adus pentru o lună de zile la infirmeria închisorii, la rugăminţile unui alt coleg de liceu şi clasă de la Liceul din Aiud, care fiind bolnav de plămâni şi aflând de aducerea şi a mea la închisoare, l-a rugat pe Buţă să găsească o soluţie şi să mă ducă şi pe mine alături de el la infirmerie.

De recunoscut eram destul de uşor, întâi fiindcă eram doar 3 civili –între 23 de mocani– dintre care eu singur aveam statura înaltă, iar apoi sunt sigur că Nelu Duca i-a dat infirmierului toate relaţiile, inclusiv numele meu.

Realitatea este că şi arătam foarte rău. Nu puteam spune că sufeream de vreo boală, doar că mă simţeam foarte slăbit. La proxima lor vizită (Doctorul, un evreu mai în etate, însoţit de Buţă, om scund şi grăsuţ) la celula 35 unde mă găseam, infirmierul care aranja totul, a dispus aşezarea noastră pe două rânduri, ne-a întrebat de sănătate iar când a ajuns la noi, cei trei, care eram sosiţi mai proaspăt, ne-a întrebat pe fiecare cum ne cheamă, după care, cu încuviinţarea medicului, mi-a făcut semn să fac un pas înainte. Aşa am ajuns la infirmerie într-un pat –pe care îl visam de atâta timp– situat chiar lângă cel al colegului meu, care avea de suferit pentru convingerile lui religioase.

În faţa mea îşi avea patul un fost ofiţer deblocat, Petreanu, ce numai cu câţiva ani mai înainte luptase vitejeşte, ca tânăr Sublocotenent activ, în Munţii Apuseni, la Vălişoara şi Buru, pentru nimicirea hoardelor hortisto-fasciste, purtător de înalte distincţii militare. El era acum implicat împreună cu alţi opt prieteni, de aceeaşi vârstă tânără cu el, în aşa zisa organizaţie “Banda Veselă ”, născută din atitudinea lor sfidătoare faţă de regim, ce a atras atenţia veşnicilor apărători ai regimului care în cele din urmă le-a închis gura arestându-i, cum voi relata pe parcurs.

În cele câteva săptămâni cât am petrecut aici la infirmerie aproape că am uitat coşmarul lunilor de la Securitate. Mâncarea, deşi era aceeaşi, beneficiam în plus dimineţa şi seara de câte un pahar cu lapte, iar nopţile erau din cele mai odihnitoare. Tot aici la Alba am întâlnit şi gardienii cei mai potoliţi, care nu ne-au molestat niciodată fără vreo pricină, nici chiar Opreanu de pe una din secţiile unde am fost trimis şi eu mai târziu (de la etajul III, camera 35) care deşi foarte milităros la început, a devenit un om cât se poate de indulgent cu noi. Nu mai vorbesc că printre gardienii care ne supravegheau fusese menţinut chiar şi Preda care la acea oră avea trei fraţi ţărani în arestul politic al închisorii.

Fiind o închisoare de prevenţie aveam dreptul lunar şi la câte un pachet cu alimente în greutate de până la 5 kg pe care, în lipsa mamei, care la acea dată era şi ea arestată aici, îl primeam de la un unchi de-al meu ce locuia tot la Alba.

Aproape că uitasem şi de ameninţarea Securităţii, că vor continua cercetarea mea aici la închisoare, când într-o dimineaţă, a apărut un securist la infirmerie, de unde m-a luat aşa cum eram îmbrăcat, pentru definitivarea declaraţiei, fără ca în prealabil să ceară avizul medicului. Am continuat să neg şi cu această ocazie, orice mă putea implica politic, şi chiar faptul ca Popa Ştefan ar fi dormit la noi, arătând faptul ca el locuia cu părinţii lui la numai 10 km distanţă de Aiud, în comuna Decea.

Nu am fost bătut nici de data aceasta de Staicu, ci trimis imediat la “celula neagră” a închisorii, atrăgându-mi atenţia că mă vor reţine acolo până când voi cere singur să ies la declaraţie. I se spunea aşa fiindcă era o încăpere complet întunecată. Odată uşa masivă de fier închisă, te găseai într-o beznă totală, mai ales că şi geamul era vopsit complet în negru. Ca dimensiune avea cam 2/2 m, deci suficient de mare şi ceea ce era şi mai important că pe jos avea pardoseală din lemn. Era o încăpere absolut goală în care atâta timp cât erai chiriaşul ei, nu pătrundea nici lumina dar nici mâncarea.

Am stat aici singur, singurel două zile încheiate când (era după-masa) uşa grea de fier s-a deschis cu un scrâncet dur îmbrâncind lângă mine un individ, pe care în scurtul timp cât uşa a fost întredeschisă am putut observa a fi un om pirpiriu şi slab, ce împrăştia un miros greoi. Omul gemea lângă mine fără a îndrăzni să-i adresez vreun cuvânt. De altfel nici n-am avut când căci imediat după aceea uşa s-a deschis din nou, un gardian a intrat în celulă şi cu un ton batjocoritor s-a adresat noului musafir : “Bine ai venit Maiorule !”, după care, pe neaşteptate i-a aplicat cu sete câţiva pumni în piept, ieşind fără a mai spune un cuvânt în plus. La alte circa 10-15 minute a intrat al doilea gardian, apoi al treilea, fiecare dintre ei adresându-se la fel ca primul şi apoi lovindu-l, unul la plex iar celălalt după ceafă, şi toate aceste scene sub privirile mele îngrozite, retras în colţul celulei. În sfârşit a apărut şi cel de-al patrulea gardian, care însă înainte de a se ocupa de noul venit, observându-mă, m-a intrebat : “Dar cu tine ce-i aici ?”.    I-am explicat că mă găsesc în cercetările Securităţii. M-a privit atent după care m-a întrebat cum mă cheamă. I-am spus. M-a privit atent după care a adăugat: “Măi, tu ştii că eu îţi cunosc familia? O cunosc şi pe mama ta (care atunci era şi ea acolo) şi îl cunosc şi pe unchiul tău !” (care înainte de pensionare a deţinut la Alba funcţii foarte înalte la Prefectură). Şi a continuat : “Ţigări ai ?”. I-am răspuns că îi mulţumesc dar mă feresc de Securitate. Cu tot refuzul meu, a ieşit, a făcut rost de pe secţie de o ţigare ce mi-a oferit-o şi mi-a şi aprins-o, cu toată teama mea. Terminând cu mine, s-a întors spre noul adus cu aceleaşi cuvinte : ”Bine ai venit maiorule ! Cum te-ai hotărât ?”

Faţa şi glasul gardianului se schimbaseră şi în momentul în care mi-am dat seama ce va urma, l-am implorat : ”Dle gardian v-aş ruga, dacă se poate, să nu-l mai bateţi !”. Fără a scoate un cuvânt a ieşit şi timp de câteva ore, cât eu am mai stat acolo (căci în acea seara Securitatea m-a scos, fără a cere eu aceasta) nu a mai călcat nici un alt gardian acolo.

Cine era în realitate acest (atât de misterios) maior şi de ce această atât de mare furie a gardienilor contra lui ?

Pe numele său adevărat Raţiu, acesta făcea parte dintr-o familie onorabilă din Teiuş. El a devenit prin purtarea sa, “oaia neagră ” a familiei, un scăpătat înrăit ce în urma unor şarlatănii a fost condamnat şi trimis la Alba să execute o pedeapsă de drept comun de 1 an. Scos la muncă la ferma închisorii de la malul Mureşului –după ce executase deja jumătate din pedeapsă– în mintea lui bolnavă a încolţit ideea evadării, după un plan ce includea aruncarea în Mureş a gardianului ce-i păzea. Dar până la urmă a reuşit să evadeze strecurându-se neobservat fără a mai fi necesară aruncarea în apă a gardianului.

Odată ajuns în libertate, a continua potlogăriile dându-se drept Maior de Securitate, Pătrânjenaru, mască sub care a început să şantajeze familiile deţinuţilor politici promiţându-le acestora că prin influenţele pe care le are –în schimbul unor sume, de mii de lei– el poate aranja eliberarea membrilor arestaţi.

De ce ţin neapărat să relatez toată această istorie ?

Deoarece ultima familie pe care a încercat să o şantajeze a fost cea a părinţilor viitoarei mele soţii –care după eliberarea mea mi-a povestit toate ce le voi relata în continuare-, familia Mărgineanu din comuna Obreja, Alba. Sub aceeaşi mască el a promis familiei că în schimbul a 4.000 de lei va aduce acasă pe capul familiei, Mărgineanu Petru, ce era ridicat încă din 1 Martie.

De faţă era şi viitoarea mea soţie, Mărioara, sora ei Nela, mama şi bunica lor. Cum însă numai înainte cu o zi trecuse pe la ele Căp. Popa de la Securitatea Sibiu însoţit de alte câteva persoane, care au făcut şi o sumară percheziţie, fără a găsi ceva compromiţător, acesta văzându-le speriate le-a asigurat că deşi capul familiei este arestat să ştie, să nu aibă nici o teamă căci cu ele nimeni n-are nimica.

Bazate pe aceste asigurări şi în plus Bunica fiind şi o femeie foarte energică, l-a dat pur şi simplu afară pe “Pătrânjenaru ”, observând pe figura lui că nu putea fi om serios. Urmarea ? A doua zi dimineaţa, după ce chefuise toată noaptea, s-a prezentat la Sfat tot sub masca Maiorului de Securitate de unde a luat o căruţă, cu căruţaş cu tot, a urcat cele două fete în căruţă (Mărioara şi Nela) şi a dispus căruţaşului s-o ia spre Teiuş. Cum la Obreja se găsea şi notarul, acesta văzând fetele atât de speriate –mai ales că escrocul adusese şi o funie cu care să lege mâinile lor– s-a hotărât să le însoţească şi el până la Teiuş. Pe parcurs însă, oprind în comuna Mihalţ, unde notarul a şi fost nevoit să rămână –anunţându-se o inspecţie-, şi pentru a nu lăsa fetele lui Mărgineanu în acea teamă şi nesiguranţă, a ridicat receptorul şi a anunţat pe şeful de post de acolo, pe care-l chema –sau numai porecla- Turel, că în scurt timp vor ajunge acolo fetele lui Petru Mărgineanu –primarul de la Obreja– arestate de un oarecare maior de Securitate. Continuând drumul astfel, fără notar, pe parcurs escrocul a adormit de-a binelea şi s-a trezit brusc în momentul în care căruţa s-a oprit în faţa Miliţiei. Văzând unde se află, a dat să fugă dar căruţaşul, Valer –vlăjgan din Obreja– i-a pus mâna în gât iar miliţianul care era pe fază, a pus mâna pe el, exclamând mirat : “Trăzni-te-ar Raţiule, noi te căutăm de trei luni şi tu vii singur la noi !”. Sigur, a urmat arestarea lui, bătăile din post în post până la Alba–Iulia, unde aşa bătut măr a fost aruncat alături de mine la celula neagră.

Iată deci –ironia soartei– pe cine am scăpat eu de furia gardienilor, căci sunt sigur că dacă nu eram eu acolo, după gardianul Socaciu (care mi-a respectat rugămintea) ar fi intrat şi ceilalţi gardieni, decişi să se răzbune.

Scos de Securitate de la “Celula Neagră ” în acea seară, am fost dat pe mâna unui anchetator pe care nu-l mai văzusem până atunci şi care, spre marea mea surprindere, s-a comportat plin de bunăvoinţă faţă de situaţia mea. Nici astăzi nu-mi pot da seama dacă mi-au trimis cu adevărat un om omenos sau s-a comportat astfel pentru a-mi câştiga încrederea, după cum a şi reuşit de altfel. Spre deosebire de toţi ceilalţi, acest anchetator a condus cercetarea mai mult spre fondul afectiv decât spre cel politic al relaţiilor mele cu Popa Ştefan. Nu mă-ndoiesc că primise şi relaţii precise de felul cum să mă trateze şi de ceea ce trebuie să scoată de la mine. Ceea ce nu prea înţelegeam eu atunci era de ce ei ţineau neapărat să afle din gura mea faptul ca Popa Ştefan a şi dormit la noi, de îndată ce aveau dovezi recunoscute de mine în ceea ce privea legătura mea –vinovată sau nu, asta nu conta– cu un membru al rezistenţei, suficientă la acea dată pentru a putea fi trimis în instanţă fără nici o altă dovadă coroborată.

De ce m-am îndârjit până atunci să nu recunosc aceasta ? De teamă ca nu cumva, chiar eu, să o complic pe mama despre care la acea oră habar nu aveam ce declarase, în lipsa unei confruntări între noi. După această ultimă experienţă însă mi-am dat seama că oricât m-aş fi împotrivit, ei aveau la îndemână “n” metode prin care până la urmă m-ar fi forţat să vorbesc, cu atât mai mult cu cât ei nu puteau trece peste concluziile trase de Căp. Popa. Orice îndârjire în continuare mi-ar fi atras alte şi alte suferinţe. Astfel, în timpul celor două zile petrecute la celula neagră, cântărisem în toată mâhnirea mea, chiar şi ideea de a sfârşi odată cu tot acel calvar, dar nu oricum. Trebuia să ticluiesc ceva neapărat pentru a o scoate pe mama din cauză. După multe rugăciuni şi frământări Dumnezeu mi-a ajutat să găsesc şi formula ideală.

Astfel, ajuns în faţa noului anchetator, oarecum descătuşat –dar în acelaşi timp înspăimântat ca nu cumva să apară Staicu– am acceptat să declar că într-adevăr Popa Ştefan a dormit, dar numai o singură dată, la noi, când după o după-amiază petrecută împreună, seara a plecat la gară pentru a ajunge acasă (el locuia cu părinţii lui în com. Decea la cca 10 km distanţă) pentru ca târziu după aceasta să se întoarcă, eplicându-mi că a pierdut trenul, iar eu l-am culcat în patul din bucătărie. “Dimineaţa – am continuat eu – el a şi plecat foarte devreme, fără ca mama care se culcase mai devreme în dormitor, să fi avut conştiinţă despre aceasta”, versiune acceptată şi de către anchetator exact aşa cum am expus-o. Scurt timp după aceasta, într-o dimineaţă privind printre ochiurile uşii observ la un moment dat în curte pe mama care a fost adusă de la închisoare, plimbându-se nervoasă. A urmat confruntarea mea cu mama, care din câte mi-am putut da seama, până la acea oră nu a recunoscut nimic în afară de faptul că Popa Ştefan ne călca pragul ca vechi prieten şi coleg.

Îmi amintesc ca acum ce i-am spus : ”Mamă, dta nu ştii, într-o seară ‘Nuţu‘ (căci aşa-i ziceam noi) a dormit la noi. Dta erai deja culcată când el a venit, invocând că a pierdut trenul, iar eu l-am culcat în bucătărie şi dis de dimineaţă a şi plecat ”. La acestea mama a răspuns cu toată amărăciunea, mustrându-mă vădit cu privirea : “Apăi…dacă băiatul meu aşa spune, aşa o fi fost ”, după care pe mine m-au scos iar pe ea au supus-o unei alte confruntări, cu preotul Dăianu, o rudenie de-a noastră, care pentru a-şi uşura propria situaţie, a declarat că el a făcut cunoştinţă cu Popa Ştefan în casa noastră, când în realitate ei se cunoşteau de ani de zile colaborând împreună în probleme de agricultură. Cum mama a refuzat să recunoască aceasta, cunoscând relaţiile lor anterioare, Plut. Staicu –care conducea cercetarea– a izbit-o cu atâta putere încât în cădere şi-a spart capul. Despre toate acestea mi-a povestit chiar Mama după eliberarea mea.

Abia după definitivarea declaraţiei mi-am dat seama că de fapt Securitatea a urmărit să aibă o dovadă cât de mică din care să rezulte că am favorizat, indiferent în ce fel, un membru al organizaţiei ostile regimului, suficient la acea dată pentru a fi trimis în faţa Tribunalului Militar.

Şi…pentru a mă apăsa cât mai mult, iată şi concluziile Securităţii Alba, aflate la dosarul cu care m-au trimis în instanţă: “Element încăpăţânat, guraliv, dârz la declaraţie, nu vrea să recunoască nimic, capabil de acte de teroare”, făcându-mă vinovat de activitate subversivă –în mod cu totul stupid– când în baza dosarului întocmit de ei, ce conţinea exclusiv declaraţia mea, puteam fi acuzat de “tăinuire” sau cel mult de “favorizarea infractorului”, dar şi de aceasta doar prin abuz, deoarece Securitatea n-a afişat nicăieri urmărirea lui Popa Ştefan, spre a lua cunoştinţă de undeva despre aceasta.

Este adevărat că m-am comportat dârz, chiar încăpăţânat la declaraţie, dar aceasta am făcut-o în momente de disperare, în care am încercat să mă apăr cu toată îndârjirea, în faţa denaturărilor în care vroiau să mă implice, mai ales în prima fază a cercetărilor când au încercat să-mi smulgă o declaraţie cum că şi eu făceam parte din organizaţie, situaţie în care chiar fără nici o contribuţie, ci ca simplu membru, pedeapsa era cu închisoare de la 10 ani în sus.

Când în 1940, la terminarea liceului, dascălii mei mi-au încheiat situaţia şcolară –în vederea susţinerii examenului de bacalaureat– ei mi-au ataşat şi fişa psihologică, cuprinzând principalele trăsături de caracter şi comportament (interpretate din zeci şi zeci de teste psihologice la care am fost supuşi cu toţii în ultimii ani de liceu), sintetizate ca predominând: “interesul social şi sensibilitatea. Caracter demn, silitor şi foarte disciplinat”.

Comparaţi această caracterizare, ştiinţific fundamentată de către profesorul nostru de filosofie pe baza celor mai diverse teste, cu concluziile Securităţii din Alba –cu care am fost trimis în instanţă– ca făcând parte din categoria persoanelor “capabile de acte de teroare” şi vă puteţi da seama cu câtă ură şi cu ce arme murdare au înţeles să ne nimicească.

Odată declaraţia definitivată, am fost mutat de la infirmerie la celula 33 unde, spre bucuria mea , am găsit o mulţime dintre cunoştinţele de la Aiud, în frunte cu fostul Primar, Dr. Albini, Col. Rez. Moraru Victor, fotbalistul Mulea, secretarul Primăriei Spaniol Aron, Pop Romul, Sârbu Vasile precum şi doi din foştii mei colegi de clasă, Radu Dumitru, Secinca Laurean şi alţii.

Aici, ca de altfel la infirmerie, fiecare am avut patul lui şi pot spune că atât timp cât am stat aici nu mi-a lipsit decât libertatea. Peste zi nu mi s-a impus nici o restricţie (cum ar fi de exemplu să fii obligat să stai tot timpul în picioare, etc), mai mult, nu ne sinchiseam nici atunci când gardianul de serviciu deschidea vizeta pentru a observa ce se petrece în celulă.

Mâncarea pot spune că era îndestulătoare, mai ales că apropiindu-se procesul, am fost trecuţi şi noi la regim de refacere, pentru a apărea în instanţă cât mai “refăcuţi”.

Aveam chiar şi frizer, un oltean vesel, de profesie măcelar, condamnat de drept comun pentru crimă de omor, pe a cărui trusă de bărbierit scria : “Nuţă T. Grigore, condamnat la 20 de ani de muncă silnică ” . Nefiind de meserie, nu odată se întâmpla să te încresteze, mai ales la colţul gurii. Hazul era la terminatul bărbieritului când, în timp ce te dezinfecta cu un spirt mult diluat, bătându-te cu palma peste obraz îţi zicea râzând : ”Hai, că acum îti vine a fu… ! ”. Plata era mai ales în ţigări (cine avea). În momentele lui mai vesele ne spunea că abia aşteaptă să se elibereze ca să “taie” şi restul familiei pentru care a ajuns la puşcărie.

În schimb eram foarte strict controlaţi să nu pătrundă în celulă nici un fel de hârtie şi nici părţi din ziare. Cu toate acestea se mai întâmplau şi situaţii când la preluarea pachetelor primite de acasă să păcăleşti vigilenţa gardianului şi să mai înşfaci câte o părticică din ziarele în care erau abalate alimentele trimise, anume selectate de acasă cu ştiri de actualităţi politice care ne interesau în mod deosebit şi pe care le citeam cu mare nesaţiu, seara după stingere.

Speranţele noastre mai erau alimentate de tot felul de ştiri şi versiuni aflate de multe ori în treacăt, de la deţinuţii de drept comun. Orice veste, cât de mică, din viaţa politică era pentru noi o adevărata “mană” cerească, ce ne susţinea moralul şi ne mărea speranţa în ziua de mâine, mai ales a acelora condamnaţi mai greu, care erau mult mai echilibraţi psihic.

Mai apăsătoare erau orele târzii din seară când în clipele de reflecţie ajungeai să stai de vorba liniştit cu tine însuţi şi când nu puţine erau momentele în care îţi dădeai seama de realitatea crudă în care te găseai. Odată cu venirea dimineţii însă, toate aceste momente depresive dispăreau, totul reintrând în “normalul ” la care ai fost nevoit să te adaptezi.

Aici, la Alba, cel care ne întreţinea cu cele mai multe ştiri era ing. Tavi Mărginean, unul dintre cei 9 inşi implicaţi în Organizaţia “Banda Veselă ” din care mai făceau parte : doi tineri ofiţeri de carieră –la acea oră trecuţi în rezervă– Bubu Breda şi Petreanu Mitică, eroi de pe frontul de est, juristul Herlea, acela care prin comicul lui înnăscut risipea în jurul său orişice gând trist, un fost coleg de-al meu de clasă, ing. Radu Dumitru, Baicu, Gilu Breda, rusoaica Katia şi Solomon Binu, băiat de librar din Alba, decedat în urma bătăilor în beciul femeilor unde a fost aruncat în stare de agonie şi care în momentul morţii lui au reuşit să aprindă un chibrit primit de la bărbaţii din beciul alăturat, printre leţuri. Aceasta chiar sub privirile îngrozite ale mamei mele care mi-a povestit totul la reîntoarcerea mea de la închisoare, din relatările căreia am aflat cum acel biet Binu Solomon, la ultima lui cercetare, din acea seară a fost adus în stare de inconştienţă, în urma bătăilor, şi aruncat între femei unde, inconştient, îmbrobodit de sudoare, transfigurat în bătăi, s-a stins încet, încet, chemându-şi halucinant pe mama lui. N-aş vrea să greşesc dar cineva din martorii oculari aşa îmi amintesc că ar fi spus atunci, că chiar mama a fost aceea care i-ar fi ţinut chibritul aprins în momentul morţii. Mama mi-a mai spus că era un tânăr voinic, purta cizme “Bürger ” şi învelit cu un ţol trimis de acasă.

Singura vină –a acestor tineri– a fost că în exuberanţa lor se întâlneau adesea la câte un pahar de vin, ceea ce la un moment dat se vede că a deranjat pe “veşnicii apărători ai moralei proletare”. Ziua buclucaşă a venit în momentul în care vrând să sărbătorească ziua de naştere a prietenei lor Katia, i-au trimis acesteia un buchet de flori, însoţit de un bilet de felicitare, pe care l-au semnat “Banda Veselă”.

Ridicaţi de Securitatea Alba, pentru a scăpa de bătăi, la presiunile securiştilor au ajuns să declare că ar fi avut legături directe chiar cu Generalul Sănătescu (ce în realitate era mort încă din anul 1947). Prin aceasta voiau să compromită Securitatea la proces. Cum însă anchetatorii aflaseră în cele din urmă de această abilă manevră, înainte de a trimite dosarul instanţei, au forţat pe aceştia să-şi modifice declaraţiile. În felul acesta, procesul lor a fost mai mult o parodie în care în lipsa unor dovezi compromiţătoare, în afară de simpla sfidare ce au avut-o faţă de Securitate, judecătorul s-a limitat să-i întrebe mai mult banalităţi, ca de exemplu : ”Unde obişnuiaţi să vă întruniţi ? Ce băutură preferaţi ? Atunci când închinaţi un pahar aveaţi sau nu vreo parolă ?” Cu toate acestea ei au fost condamnaţi la câte 1 an de închisoare iar şeful la 3 ani, dacă nu pentru altceva, atunci pentru a putea justifica cele 9 luni petrecute în arest până la judecată.

La închisoarea de la Alba am stat până prin 27 ianuarie 1950 când, într-o dubă ticsită de arestaţi, am fost transferaţi la închisoarea de la Sibiu unde aveam să compar în faţa Tribunalului Militar.

Ţin să arăt că la plecare, verificându-mi lucruşoarele, reţinute cu ocazia arestării mele, am constatat lipsa stiloului, fapt ce l-am raportat gardianului Bujor –un om foarte corect– care m-a asigurat că lipsa nu provine de la ei. Mi-am dat seama atunci că toată murdăria venea de la Securitate, fie de la Blaj fie de la Alba.

Ajunşi seara destul de târziu la Sibiu am fost izolat într-o celulă cu deţinuţi de drept comun, o încăpere foarte mare cu paturi suprapuse, dispuse pe două rânduri, în lungul camerei, care găzduia către 100 de deţinuţi, având la mijloc un culoar de trecere.

Când am intrat, zeci de capete curioase, între care mulţi purtau în cap tichii croşetate de ei acolo –în culori ţipătoare– şi-au îndreptat privirea spre mine, făcându-se dintr-o dată o linişte desăvârşită. Nu făcusem decât câţiva paşi de la uşă, privind sfios, ca o fată mare, în ce direcţie s-o iau spre a găsi un pat liber, când de undeva de sus, o voce sonoră a spart toată acea linişte, adesându-se : ”Hai, treci la pu.. !”.

Nu ştiam nici ce să cred, nici ce să fac. Pe mijlocul culoarului nu eram decât eu. Ei erau deja cu toţii urcaţi în paturi căci eu apărusem după stingere. Privind în jur n-am observat nici un pat liber. În cele din urmă am fost salvat de un tânăr, cam de vârsta mea, pe nume Cerghizan, de fel de prin părţile Blajului, care m-a condus la un pat liber chiar lânga el, aflat cam în fundul camerei.

În cele câteva zile cât am fost ţinut în această izolare, am avut posibilitatea să cunosc şi cealaltă lume din dosul gratiilor, aceea a deţinuţilor de “drept comun ” : o lume nepăsătoare, veselă (seara se încingeau cântece), oameni care erau mai mult musafiri în celulele lor, deoarece dimineaţa erau scoşi la lucru de unde se întorceau abia seara.

De mâncare nu duceau lipsă căci, lucrând în special în construcţii, aveau legătură şi cu angajaţii civili care aveau posibilitatea să le procure chiar şi hrană aşa încât mâncarea de la închisoare aproape n-o consumau. În tot acel timp eu rămâneam singur, cu gândurile mele aşa încât am avut timpul să compar situaţia noastră, a politicilor cu a celor de drept comun.

Ei ? Condiţii omeneşti de viaţă şi odihnă, cu posibilităţi de muncă în condiţii de semilibertate şi substanţiale reduceri ale termenelor de detenţie, în raport de durata timpului muncit, ca să nu mai vorbim de siguranţa că la expirarea pedepsei, redusă şi aceasta cu acel “condiţional ”, vor fi eliberaţi fără cea mai mică întârziere.

Noi ? În majoritate ţinuţi cu lunile în beciurile Securităţii în condiţii de animale, cu teama permanentă că ziua sau noaptea, oricând, poţi fi luat şi maltratat, fără drept la apărare în faţa justiţiei, iar odată condamnat, frământat de gândul când şi dacă mai ajungi să ieşi din mâinile lor având în vedere că la expirarea pedepsei penale erai trecut –fără să fii anunţat de ce şi pentru cât timp– la aşa zisă “pedeapsă administrativă” care la liberul plac al călăilor putea dura de la 1 an până la 8 ani. Aşa au înţeles comuniştii să respecte legile ţării – făcute tot de ei – faţă de opozanţii lor.

Comuniştilor, arestaţi în timpul regimului burghezo-moşieresc – cum l-au numit ei – le-a fost admis până şi dreptul la bibliotecă personală în închisoare, ca să nu mai vorbim de condiţiile de hrană şi odihnă. Ana Pauker de exemplu până nici “cafeluţa de dimineaţă) –(auzi, cafea la închisoare !) – n-o sorbea singură, ci în anturajul celorlalte “tovarăşe ” din celulele învecinate.

Când văd cu câtă grijă, chiar “amabilitate ” se judecă astăzi procesele, nu a unor oameni de rând ci a nemernicilor ce ne-au asuprit şi îngenunchiat timp de decenii, sunt cuprins de toată indignarea.

În cazul “Prinţişorului ” (poreclă dată de întregul popor fiului cel mare a dictatorului Nicolae Ceauşescu), toleranţa judecătorului a creat o asemenea atmosferă încât a dat posibilitatea, exploatată din plin nu numai de apărare ci chiar de acuzatorul oficial –ales şi el cu grijă– de a fi inversată chiar condiţia celui judecat. Acesta –mă refer la “Prinţişor ”- a ajuns, prin desele lui intervenţii, în momentul în care nu avea dreptul la cuvânt, să pozeze în cele din urmă în postura de salvator, martorii acuzării transformaţi în apărători iar apărătorul de drept –ales din elita baroului bucureştean în persoana Paulei Iacob– să încerce să cucerească completul de judecată nu numai prin schimb de amabilităţi, ce nu cadrau în acele momente, ci şi prin tot felul de probe rafinate cerute completului cu cel mai mare zel pentru salvarea “clientului” său. A mers cu neruşinarea până acolo încât să declare în faţa instanţei că depune toate aceste eforturi întrucât cauza “clientului” său ar putea să constituie procesul carierei sale, jignind prin aceasta însuşi sângele nevinovat jertfit de atâţia eroi ai revoluţiei.

Astfel, în momentul în care Nicu Ceauşescu a fost acuzat de a fi ordonat represiunea de la Sibiu, prin ordinul : “Trageţi fără somaţie !” Paula Iacob, dând o interpretare din cele mai perverse a încercat să convingă instanţa că acest ordin nu se referea la reprimarea manifestanţilor ci la cazul în care forţe străine ne-ar fi atacat ţara, deci în cazul unei stări de război (unde, la Sibiu !!??)

Când comuniştii ne-au judecat pe noi ne-au ţinut în cea mai mare izolare fără ca nimeni, nici chiar familia, să poată afla ceva despre noi, pentru a se îngriji măcar de apărarea noastră în instanţă. De altfel, mă îndoiesc că în acele timpuri vreun avocat din afară ar fi avut curajul să apere o cauză politică.

Avocatul Dr. Bârluţiu din Teiuş în încercarea de a apăra cauza unor ţărani a acţionat Statul într-o problemă agrară şi a sfârşit prin a ajunge alături de noi la închisoarea de la Alba–Iulia. Şi fiindcă am ajuns la acest personaj nu pot să nu relatez o istorioară, banală la prima vedere şi totuşi cu foarte mult tâlc. Acest domn Bârluţiu Simion, om în vârstă, cu studii teologice şi de drept –şi fostul meu profesor de religie– antifascist întărâtat, a primit cu multă satisfacţie intrarea în ţară în 1944 a trupelor sovietice. La scurt timp după aceasta, întâlnind la Teiuş un prieten, pe nume Ocelenescu, ce tocmai trecea pe partea cealaltă a drumului (la o distanţă de cel puţin 20 de metri) i s-a adresat acestuia în gura mare : ”Servus Tavi, scump şi drag, au venit prietenii noştri !”

A trecut timpul…s-au îndepărtat şi trupele sovietice în iureşul lor spre Berlin când, la Aiud fiind, a întâlnit un alt prieten, de astă dată un maghiar, cu care nu se văzuse de mai multă vreme şi care între altele i-a povestit lui Bârluţiu întâmplarea nefericită în care, ostaşi sovietici i-au siluit, chiar în prezenţa sa, atât soţia cât şi servitoarea. La auzul acestei bestialităţi Bârluţiu i-a răspuns resemnat : “Ie (adică ‘da’) frate Pişta că ăştia pe toţi ne f.. ! ”.

Pentru curajul lui de a se împotrivi colectivizării, prin acceptarea pledării unei astfel de cauze, el a fost ridicat şi depus la închisoarea de la Alba, într-o celulă ce dădea cu fereastra spre curtea interioară a închisorii, unde zilnic eram scoşi la plimbare câte ½ oră. Îmi amintesc cum de îndată ce am aflat că Av. Bârluţiu a fost adus aici, ori de câte ori în plimbarea noastră treceam prin faţa celulei sale, unul dintre noi, Aron Spaniol, fire mai glumeaţă, care de fapt mi-a povestit şi toată această istorioară, zicea pe un glas nu tocmai şoptit : ”Servus Tavi, scump şi drag… ! ” prin aceasta ironizând entuziasmul iniţial al avocatului la adresa prietenilor nostri sovietici, vis-à-vis de situţia tragică în care aceştia au aruncat ţara mai apoi, în care a căzut victimă chiar însuşi.

Revenind la problema apărării noastre în lipsa dreptului de a-ţi angaja singur un avocat, singura soluţie ce îţi rămânea era de a accepta un apărător “din oficiu ”, care însă era ales tot dintre acoliţii lor a căror rol era nu de a te apăra ci de a te determina ca în faţa instanţei să-ţi menţii declaraţia dată la ancheta securităţii care se ştia în ce condiţii îţi era smulsă.

Un asemenea apărator mi-au trimis şi mie, şi când credeţi ? Abia în preziua procesului. Unde ? La “vorbitor ”, deci despărţiţi de gratii. Am avut la dispoziţie 10 minute de consultări în care a încercat să mă determine să recunosc în instanţă declaraţia încheiată de Securitate, care în cazul meu, mi-a fost smulsă abia după 8 luni, la închisoarea de la Alba.

Pretinsul meu apărător, susţinea că numai recunoscând declaraţia voi putea capta clemenţa instanţei, ca şi când noi n-am fi ştiut că indiferent ce vom declara, pedeapsa va fi aceea hotărâtă dinainte. Exact aşa s-a şi întâmplat. Lotul din care făceam parte şi eu –compus din 15 inculpaţi judecaţi la 31 ianuarie 1950– cuprindea ultima gupă de acuzaţi (dintr-o serie de alte loturi deja judecate începând din luna Septembrie 1949) consideraţi ca cei mai puţin implicaţi, fără antecedente politice şi care nu au dat o dezvoltare acţiunilor grupului de rezistenţă de la Muntele Mare.

Cu toate acestea, chiar şi în cazul nostru, Securitatea a făcut mari presiuni asupra completului de judecată pentru pedepsirea cu asprime şi a grupului nostru. Rezultatul ? În plină şedinţă de dezbateri, judecătorul s-a îmbolnăvit subit şi a fost scos din sală ajutat de asesorii din preajma lui.

La eliberarea mea am aflat de la un unchi de-al meu, Iustin Sava, care prin relaţii s-a strecurat şi a asistat la judecarea noastră, că această îmbolnăvire subită a judecătorului a intervenit obsedat de gândul că pedepsele impuse de securitate ar fi fost disproporţionat de mari faţă de presupusa noastră vină.

Înlocuit imediat de către un alt judecător militar, am fost condamnaţi destul de blând la câte 2 ani de închisoare fără excepţie şi la câte un 1 an interdicţie civilă cu toate că:

- În cazul meu instanţa nu a putut dovedi cu nici un fapt al meu întreprinderea de acţiuni în favoarea organizaţiei de la Muntele Mare şi nici dovada, respinsă de mine chiar în instanţă, că aş fi avut cunoştinţă că Popa Ştefan ar fi fost urmărit de autorităţi.

- În cazul fostului Primar al oraşului Aiud, Dr. Albini, învinuirea adusă de a nu fi denunţat Securităţii faptul că în munţi -unde avea o mică mină auriferă– se găseau fugari, s-a văzut cât-colo că s-a căutat un motiv pentru arestarea lui pentru fosta lui poziţie de fruntaş administrativ, cum de altfel au fost ridicaţi toţi primarii celorlalte comune ce au servit vechiul regim.

- În cazul unuia din mocanii cu care am stat şi eu un timp la celula 35, învinuit de a fi stat de vorbă cu un fugar pe uliţa satului, acesta s-a apărat în instanţă arătând că pe acel om nu-l cunoaşte şi că oprit pe uliţă pentru a-l întreba ceva, n-a stat de vorbă cu acesta decât până “s-o pchişat calul ”, spus cinstit mocăneşte, ce nu poate ascunde nici un dubiu.

Pedeapsa a fost însă aceeaşi, dar oricum mult mai uşoară decât ce ne-ar fi aşteptat dacă primul judecător ar fi continuat judecarea noastră şi ar fi fost nevoit să aplice pedepsele dictate de Securitate.

În acele timpuri, legea era terfelită pur şi simplu. Era de ajuns şi cea mai măruntă notă informativă rău intenţionată pentru a fi ridicat de acasă. Informatorii au început să se înmulţească iar dacă nu făceai parte din rândul lor, sau te “miroseau” că poţi fi un posibil oponent (după deviza : “Cine nu este cu noi este împotriva noastră ”), chiar şi numai prin apartenenţa socială, intelectuală, ţăran fruntaş, etc, puteai să cazi victima unei răzbunări personale cu pedepse aplicate excesiv de mari.

Numai în perioada colectivizării au fost ridicaţi şi aruncaţi în închisori sau deportaţi fără judecată sute de mii de ţărani care s-au împotrivit acestei acţiuni. Numai din comunele din împrejurimile Teiuşului, pe lângă alţi ţărani cu stare mai bună, au fost ridicaţi şi condamnaţi la câte 20 de ani, 6 ţărani fruntaşi –implicaţi şi în procesul de la Muntele Mare– între care şi socrul meu, Mărgineanu Petru, care la numai câteva luni de la condamnare, au fost declaraţi cu toţii decedaţi pe aceeaşi dată : 5 Aprilie 1950. Mă întreb atunci care au fost crimele săvârşite la nivel naţional ?

Procese de tot felul şi de toate nuanţele politice sau de cult erau atunci pe rol în întreaga ţară. Aproape n-a existat familie neîndurerată într-un fel sau altul.

Şi ca şi când nu ar fi fost destule suferinţele mele şi ale mamei mele, în anul 1958, a ajuns să fie ridicat şi fratele meu mai mic, Dorin, domiciliat în Bucureşti, pentru simplul motiv că numele lui a fost găsit înscris într-o agendă a unui fost coleg de facultate, ing. Grama Mihai, cu ocazia arestării acestuia.

Ing. Grama, pe care l-am cunoscut şi eu în timpul studenţiei lor, un moldovean dârz şi înverşunat, anticomunist, organizase un miting în Piaţa Universităţii care urmărea răsturnarea pe cale paşnică a regimului comunist, fapt pentru care a fost condamnat la “muncă silnică pe viaţă ”, dar eliberat în 1964 (când Gh. Ghoerghiu Dej a dat acel Decret de eliberare a tuturor deţinuţilor politici) la expirarea celor 20 de ani în care am fost obligaţi să plătim şi despăgubiri de război “prietenilor” noştri de la răsărit fiind declaraţi ţară învinsă.

În acest proces de răsunet, fratele meu a fost iniţial achitat şi eliberat după 6 luni de detenţie executate la închisoarea din Bucureşti.

Cum această hotărâre ar fi dat drepturi fratelui meu de a pretinde reîncadrarea în postul avut –ocupat între timp– precum şi de a pretinde şi eventuale despăgubiri, Procuratura a făcut recurs, în urma căruia fratele meu a fost condamnat la 1 an şi ca atare ridicat din nou după câteva luni şi încarcerat pentru a executa şi restul pedepsei de 6 luni.

La acest recurs am asistat şi eu, în sala de judecată nefiind decât completul de judecată, eu şi Rodica, nevasta fratelui meu, care pentru orice eventualitate a adus cu ea şi hainele, pregătite în eventualitatea că ar putea fi arestat pe loc. Fratele meu s-a prezentat aici fără apărător, susţinându-şi singur nevinovăţia în modul cel mai convingător. Judecătorul însă, neavând curajul de a înfrunta Procuratura Generală, a cedat în mod murdar aducând hotărârea de condamnare a lui nu însă şi arestarea în instanţă astfel că ne-am întors toţi trei acasă. Au trecut apoi câteva luni până când un miliţian a venit cu ordinul de arestare a lui Dorin şi dus de acesta cu tramvaiul până la locul detenţiei.

Din povestirile fratelui meu, am aflat că în ziua procesului (iniţial) Tribunalul Militar era înteţit de arme automate, Grama fiind adus într-o stare de nerecunoscut, o adevărată epavă care la întrebările puse de judecător abia că putea răspunde prin “da” sau “nu”, în cele din urmă salvându-se de la pedeapsa capitală –la întrebarea cum a înţeles răsturnarea regimului, prin forţă sau prin ce alte mijloace ?– afirmând că a înţeles aceasta “fără violenţe”. În acest proces au fost implicaţi numai intelectuali, aproape exclusiv ingineri, într-un moment în care ţara ducea o acută lipsă de ingineri constructori, ceea ce a determinat şi instanţa să aplice restului lotului pedepse substanţial mai reduse –de până la 10 ani– în comparaţie cu cele ce erau obişnuit decise altor procese similare.

Revenind la situaţia mea, procesul nostru s-a terminat încă în acea dimineaţă, fără a fi audiaţi nici un fel de martori, nici în acuzarea dar nici în apărarea noastră.

Iată şi declaraţia mea dată în instanţă (fila 100, vol. II), respectiv răspunsurile la întrebările judecătorului :

Π: Dacă Popa Ştefan m-a vizitat şi unde?

R : Popa Ştefan a venit la domiciliul mamei mele de trei ori.

Π: De unde îl cunoşteaţi ?

R : Îl cunosc pentru că am fost colegi 6 ani.

Π: Când v-a vizitat prima dată ?

R : A venit o dată când eram în concediu de odihnă.

Π: Ce mi-a spus cu acea ocazie ?

R : Nu am ştiut că e urmărit, că făcea parte dintr-o organizaţie subversivă şi nu mi-a destăinuit nimic niciodată.

Π: Nu mi-am pus întrebarea de ce venea atât de des la Aiud ?

R : Cred că avea legături sentimentale la Aiud.

Π: Nu v-a destăinuit că este urmărit ?

R : Mi-a spus că e fugit de acasă dar eu nu l-am întrebat de ce este fugit.

Π: Nu l-aţi întrebat niciodată de ce a fugit şi de cine se ferea ?

R : A treia oară când a venit la mine şi mi-a spus că este urmărit de autorităţi

(Notă : în acest moment am intervenit dârz şi l-am rugat pe judecător să oprească redactarea –dictarea– declaraţiei mele întrucât eu nu am pronunţat cuvintele că este “urmărit de autorităţi“ ci că este “fugit de acasă“, la care judecătorul fără a cere dactilografei să şteargă cuvintele “urmărit de autorităţi“a corectat aceasta dictând în continuare),

corectez, nu mi-a spus că este urmărit de autorităţi ci că este fugit de acasă, eu nu am insistat să întreb de ce este fugit.

În această redactare, judecătorul a luat de bună, exclusiv declaraţia dată de mine – sub presiuni– la Securitate şi nu pe acea dată în instanţă. Îmi amintesc cum după interogarea mea în momentul în care am trecut pe lângă “apărătorul meu”, acesta mi-a zis : ”V-am prevenit că judecătorul nu vă va crede ?”. Aceasta referindu-se la refuzul meu de a recunoaşte tăinuirea colegului meu, la care i-am răspuns nervos şi dând din umeri : “Dacă mă crede bine, de nu, puţin îmi pasă !” şi într-adevăr, el care ştia cel mai bine cât respect aveau atunci judecătorii faţă de lege, a ştiut ce spune.

În final legea m-a găsit vinovat, chiar foarte vinovat, încadrându-mă la art. 209, pct.4, Cod Penal “Delict de uneltire contra ordinei sociale” (este adevărat, încadrat la pedeapsa minimă de 2 ani, acordându-mi largi circumstanţe atenuante, având în vedere lipsa de antecedente politice din trecutul meu).

La ieşirea din boxă m-au întâmpinat şi securiştii, aceeaşi care la intrare ne-au promis ţigări celor ce se vor purta frumos la proces. Nemulţumiţi în special de Dr. Albini, i-au spus : “Cu tine bătrânule o să mai avem de lucru !”. Nu ştiu dacă au mai ajuns la aceasta, căci în timp de câteva luni cât am colindat pe la închisorile de la Aiud şi Gherla nu s-a mai legat nimeni de dânsul iar eu continuându-mi pelerinajul pe şantierele canalului n-am mai aflat nimic despre el, ci doar că la câţiva ani de la eliberare a decedat acasă la el, în Cluj.

La întoarcerea de la proces, am fost mutat alături de ceilalţi deţinuţi politici cu un fost coleg de clasă, Secinca Laurean, doctorul Albini din Aiud, Sîrbu Vasile din Cluj, Părintele Oţoi, etc. Aici aceeaşi deziluzie: o cameră de două ori mai lungă decât lată, cu scânduri pe jos, fără paturi şi nici măcar priciuri, în care în afară de o tinetă şi o sobiţă ce abia pâlpâia seara (în toiul iernii de început de Februarie) nimic altceva. Suprafaţa ? Exact atât cât să ne putem întinde picioarele noaptea, culcaţi sardele pe scândura pardoselii. Prin înţelegere cu ceilalţi am ocupat locul cel mai puţin râvnit de ei, exact în fundul celulei, sub geam (exact opus sobiţei ce era aşezată imediat în dreapta uşii de intrare) în căutarea mea de a putea inhala cât mai mult aer proaspăt, loc plătit în schimb destul de scump, fiind nevoit să îndur aici mult mai mult frig decât ceilalţi. Într-o seară s-a ajuns chiar la o adevărată revoltă împotriva mea, când după stingere, vrând să mai primenesc puţin aerul viciat de cei cca 25 oameni câţi eram înghesuiţi în acea celulă, cei din preajma sobei au început să strige să închid imediat geamul. De altfel, pretutindeni pe unde am perindat în cei 3 ani de detenţie, prima mea grijă era ca, indiferent de condiţii sau anotimp, să mă aşez cât mai aproape de geam sau orice altă sursă, cât de mică, ce îmi permitea să-mi apropiu nasul de acea sursă, convins că în felul acesta voi rezista mai uşor şi îmi voi putea păstra astfel cât mai mult sănătatea.

Îmi amintesc şi acum cuvintele ţăranului Tiutiu (a cărui frate fusese împuşcat împreună cu soţia sa de către securitate doar înainte cu câteva luni, în chiar locuinţa lor din Aiud), care destul de împovărat de ani, mi-a spus : “Dvs sunteţi tineri, aveţi şansa de a scăpa ; eu ştiu că nu voi mai ieşi de aici nicicând”. Aşa s-a şi întâmplat. Bolnav de ficat şi având şi o hernie dezvoltată, acest ţăran a decedat ulterior în închisoare.

Trecuseră câteva zile de la condamnarea mea din 31 Ianuarie 1950, când una din cunoştinţele mele din celulă (nu-mi amintesc cine) mi-a spus că a reuşit să-l vadă pe Mărgineanu Petru (viitorul meu socru) când a fost scos din celula sa – ce era plasată aproape vis-à-vis de a noastră şi că încă arăta acelaşi ţăran zdravăn cum îl cunoscuse înainte. Întrebarea pe care mi-o pun acum este cum a fost posibil, altfel decât prin lichidarea lui, ca acest om zdravăn, să decedeze după numai două luni –5 Aprilie 1950– şi încă cu un diagnostic de “insuficienţă cardiacă ”. El avea de executat o pedeapsă de 20 de ani muncă silnică, cf. sentinţei 848 din 20 Octombrie 1949 acuzat ca fiind unul din capii organizaţiei de la Muntele Mare.

Adevărul este că el ţinuse o legătură strânsă cu acest grup de rezistenţă, şi în calitate de ţăran fruntaş şi în acelaşi timp de Primar al com. Obreja, Alba, el a avut posibilităţi largi să ajute pe membrii săi, sub diverse forme, în schimb el nu a fost nici fugar şi nu a luat parte nici la luptele date între acest grup şi Securitate, aşa încât pedeapsa aplicată, ca şi confiscarea totală a averii, a fost excesiv de severă. El trebuia să plătească în plus –ba chiar în primul rând, după părerea mea– pentru împotrivirea dârză cu care s-a opus colectivizării pentru înfăptuirea căreia, călăii au sacrificat aproape întreaga pătura ţărănească din ţară.

Cruzimea faptelor lor a depăşit orice închipuire. Din nenumăratele lor crime este suficientă chiar şi numai evidenţa lichidării la 5 aprilie 1950 a celor 6 ţărani fruntaşi din împrejurimile Teiuşului (Bedeleanu Ioan din Mihalţ, Picoş Florian din Galda, Dalea Emil, Olteanu Emil tot din Galda de Jos, Gaboş Sabin din Galda, precum şi socrul meu Mărgineanu Petru) care deşi condamnaţi la 20 de ani, au fost declaraţi ca decedaţi cu toţii pe această dată. Mărturii sunt certificatele lui de deces primite abia după 7 ani. Acestea au fost eliberate, culmea, de către Sfatul Popular Cluj, pentru a se pierde urma unor crime săvârşte la Sibiu, unde au fost judecaţi şi reţinuţi până la lichidarea lor.

Că numai aceasta a putut fi realitatea, rezultă din următoarele :

- Cercetând registrul morţilor din oraşul Cluj, pe anul 1950, sub numerele indicate în cele 6 certificate – 108,110 – am găsit înregistrate cu totul alte persoane necunoscute nouă. I-am găsit în schimb într-o “evidenţă specială”, ţinută separat, tot în cadrul stării civile a Sfatului Popular al oraşului Cluj.

-   Nimeni din cei condamnaţi în acelaşi lot, pe care i-am întrebat la întoarcerea lor din detenţie, nu ne-a putut spune să-i fi întâlnit pe aceşti 6 dispăruţi, nici la Aiud sau la Gherla şi nici la vreo altă închisoare sau la Canal, ceea ce confirmă în plus că aceştia fuseseră lichidaţi la Sibiu la 5 Aprilie 1950.

- Apoi mărturia profesorului Mihuţ de la Lugoj, decedat la Aiud, care petrecând înainte mai mult timp în celulă la Sibiu cu Mărgineanu Petru –tatăl soţiei mele– a lăsat următoarele rânduri despre el : “Dârzul şi neînfricatul luptător român a fost executat într-o noapte la Sibiu ! ”

- În sfârşit, însuşi fratele socrului meu, Prof. Nicolae Mărgineanu (el însuşi condamnat într-un alt proces în 1948, la 25 de ani, eliberat în 1964, menţionează la pagina 207 din memoriile publicate în 1991 la Cluj în volumul “Amfiteatre şi închisori” : “Tot colonelul Crăciun mi-a împuşcat la închisoare şi fratele împreună cu alţi 6 ţărani din Galda şi Mihalţ, sate în care a apărut revoluţia din 1948 ”.

Faţă de toate cele de mai sus, concluzia firească şi singura care se poate desprinde logic este că aceştia au fost lichidaţi la Sibiu, căci altfel cum s-ar putea concepe că în aceeaşi zi ar fi putut muri de moarte naturală (aşa cum au încercat să deruteze prin diagnosticele menţionate privind cauza morţii în certificatele de deces : insuficienţă cardiacă sau insuficienţă circulatorie sau insuficienţă pulmonară, etc), 6 ţărani zdraveni, toţi din acelaşi lot şi sate învecinate şi la numai 5 luni de la condamnarea lor, din 20 Octombrie 1949.

Notă: Astăzi, 14 Aprilie 1994, Petreanu Dumitru, de aici din Tg Mureş, mi-a declarat că el a stat în celulă cu Mărgineanu Petru, la închisoarea Sibiu, până la data de 20 Ianuarie 1950 când a fost mutat la închisoarea din Aiud, iar Mărgineanu Petru a rămas în continuare la Sibiu. În jurul datei de 23 Februarie 1950, (când şi eu am fost transferat de la închisorea Sibiu la Penitenciarul din Aiud), Mărgineanu Petru încă se găsea la Sibiu, iar de atunci nu mai ştim nimic despre el, decât că după o lună, la 5 Aprilie 1950 a decedat .

De altfel, prof. Mărgineanu –fratele său– scurt timp după eliberarea sa din închisoare, a intervenit peste tot în cercul său de prieteni -unii foarte suspuşi- dintre foştii lui elevi, în scopul de a afla realitatea asupra împrejurării morţii fratelui său.

Întrebat la un moment de soţia mea asupra rezultatului acestor investigaţii, i-a răspuns că a fost sfătuit prieteneşte să renunţe pentru moment la aceste căutări într-o problemă atât de delicată. În realitate el a păstrat până la moarte o taină pe care se vede că el o cunoştea (de vreme ce a dezvăluit-o în memoriile publicate în 1991) dar pe care nu a vrut să ne-o împărtăşească pentru a nu mări durerea soţiei mele şi aşa destul de îndurerată. Căci numai eu şi copilele noastre ştim câte lacrimi a vărsat soţia mea chiar şi după împlinirea celor 20 de ani de condamnare, trăind un timp chiar şi după aceea cu speranţa că tatăl ei mai trăieşte undeva, într-un exil, de unde nu putea comunica.

Abia acum, după revoluţie, iese la iveală câte familii îndoliate din ţară încearcă cu disperare la sediile “Asociaţiei foştilor deţinuţi politici” să afle chiar şi cele mai mici informaţii legate de cei dispăruţi după cum şi noi ne-am adresat peste tot (începând din anul 1968 când am fost primiţi în audienţă la Consiliul de Stat unde am prezentat consilierului Haiduli şi certificatele de deces a acestor sacrificaţi) fără nici un rezultat de nicăieri.

Metodele de exterminare erau din cele mai odioase: lichidarea sub acuza de a fi încercat evadarea, lichidarea prin tortură fizică sau psihică, sau cazuri, cum mi-a relatat învăţătorul Socaciu din Mihalţ, înainte de decesul său, în care deţinuţii ajunşi în stare de epuizare totală, erau scoşi şi plimbaţi în dube împreună cu alţi deţinuţi în transfer, şi înmormântaţi acolo unde le venea sfârşitul fiecăruia.

Dar să revin la situaţia mea: scurt timp după condamnarea mea am fost transferat la închisoarea de la Aiud, cea mai temută închisoare din ţară, prin care în decursul zecilor de ani au trecut şi în majoritate şi-au pierdut viaţa, marea mulţime a miniştrilor şi marilor demnitari ai acestei ţări.

Străjuită cu străşnicie, pentru a ajunge la aşa numita “Zarca Veche ” a trebuit să străbat 5 porţi masive fixate în nişte ziduri foarte înalte. Ce am găsit aici mi-e şi silă să mai descriu. Celula în care am fost băgat, deşi prevăzută cu câteva paturi metalice mai mult ruginite peste care erau aruncate nişte pături zdrenţuite şi urât mirositoare, era atât de îmbâcsită de timp, încât nici praful care îl simţeam chiar şi în respiraţie nu îl mai puteam îndepărta. Aici am petrecut chiar a doua zi (25 februarie 1950), ziua de naştere, împlinind vârsta de 28 de ani. În cele aproximativ două săptămâni cât am fost ţinut aici, am fost scoşi la aer doar de două ori, într-o curte interioară, plimbaţi unul în spatele celuilalt, într-o tăcere mută.

Ce înseamnă ironia soartei ?! Să ajungi prizonier în propria ţară şi…în chiar propriul tău oraş ! Şi… pentru care vină ? Aceea de a fi avut o comportare demnă în momente în care această ţară trecea prin cele mai umilitoare batjocuri.

Până atunci, copil fiind iar mai apoi ca adolescent, trecusem pe lângă această închisoare de nenumărate ori, fără să banuiesc măcar câtă durere şi umilinţă ascundea după gratiile ei, căptuşite la rândul lor cu şipci de lemn –dispuse oblic– pentru a îngreuna până şi aerul îmbâcsit din celulă.

Totul aici mi s-a părut sinistru, iar gardienii – mă refer la cei aduşi din Oltenia – înfiorători de duri. Dumnezeu însă m-a ajutat să scap în scurt timp din acest infern, transferându-ne pe toţi acei ce eram din părţile locului la închisoarea din Gherla, ce atunci era rezervată “ţăranilor ”.

Eram de toţi un convoi de cca 80 persoane, în majoritate ţărani. Transportaţi cu trenul, ajunşi la Gherla am fost scoşi în spatele gării, sub un cordon de pază, unde îngenunchiaţi ca pentru rugăciune, ni s-a făcut numărătoarea. Exact în momentul în care ceasul oraşului bătea răspicat ora 12 din noapte.

Închisoarea, dispusă în lung pe mai multe nivele, părea o cazarmă imensă. La fel mi s-a părut şi holul prin care am intrat. Pereţii, care urcau la celulele de la etaje, erau împodobiţi din loc in loc cu gastre de flori artificiale ce la prima vedere m-a făcut se asemăn totul cu o sală îngrijită de spectacol, mai ales că holul larg şi foarte întins, pardosit în mozaic, era lucitor de curat.

Primele zile am fost ţinuţi în carantină într-o încăpere foarte spaţioasă, unde fiecare am primit, în loc de pat, câte două rogojini pe care le-am aşezat de jur împrejurul camerei, noi fiind obligaţi să stăm toată ziua în picioare, în locul rămas liber.

De aici, după ce am fost îmbrăcaţi în haine vărgate, pe noi, câţiva intelectuali din împrejurimile Aiudului (între care fostul meu coleg Secinca Laurean, Sârbu Vasile, Dr. Albini, Părintele Oţoiu şi Pop Romulus) ne-au mutat întro celulă mică şi întunecoasă în care –îmi amintesc şi n-aş vrea să greşesc– din lipsă de geam aerisirea se făcea în timp ce noi eram scoşi la plimbare, din aerul de pe celular.

După cca o lună am fost mutaţi într-o celulă mai încăpătoare unde, împreună cu ceilalţi găsiţi acolo, eram de toţi vreo 30 de persoane. Camera, foarte curat întreţinută, era prevăzută cu două geamuri împreunate care permiteau o aerisire completă. La intrare, în stânga, era plasată “o toaletă” tip turcesc, prevăzută deasupra cu un rezervor cu apă, totul izolat printr-un paravan improvizat unde nimeni nu era deranjat sau ruşinat să intre.

Paturi şi nici pături nu aveam. Dormeam aşdezaţi pe două rogojini ce erau la rândul lor aşezate direct pe ciment.

Persoanele găsite aici ne erau complet necunoscute, noi reuşind să ne grupăm toţi cei 6 unul lângă celălalt pe partea dreaptă a camerei, socotit de la intrare.

Dintre toţi aceştia mi-au mai rămas în memorie : fostul Ministru antonescian al Agriculturii, Aurelian Pană, un om de statură mare şi vârstă înaintată (peste 70 de ani) pe care se putea vedea că fusese un om plin, chiar greoi, acum într-atât de slăbit încât ceea ce te izbea mai întâi privindu-l erau pavilioanele urechilor ce păreau deosebit de dezvoltate în comparaţie cu faţa-i suptă.

Alături de el –cam de vis-à-vis de mine– se găsea un fost Ofiţer de cavalerie tânăr ce se întreţinea tot timpul cu Ministrul. De asemenea, un tânar legionar –la aprox.30 de ani– cu o voinţă dârza şi cu un optimism robust. Condamnat la 15 ani, din care executase deja o bună parte din pedeapsă, el mai păstra încă în obrazul lui o urmă palidă de roşeaţă. Deşi cu un bust foarte proporţional dezvoltat, tot ce se mai putea observa erau muşchii, subţiaţi şi aceştia, ce acopereau firav acest bust fără cea mai mică urmă de grăsime. Cu puţina apă ce o primeam, el chivernisea într-atât încât, dezbrăcat până la brâu, să-şi poată împrospăta în fiecare dimineaţă pieptul, pentru a rezista mai uşor lungii sale detenţii.

Amintirea lor mi-a rămas mai proaspătă în urma unui act de barbarie comis de comandantul penitenciarului, Lazăr (un evreu exaltat cu un păr vâlvoi ca al Anei Pauker) care, la un moment dat a ordonat scoaterea în curte, din fiecare celulă, a câtorva deţinuţi anume nominalizaţi, între care, din celula noastră, pe aceştia trei, pe care Lazăr, cu un ciomag în mână i-a fugărit prin toată curtea până i-a făcut tot apă. Astfel înfierbântaţi, i-a introdus în coridorul rece şi, dezbrăcaţi până la brâu, i-a obligat să stea cu spatele culcat pe cimentul rece. La întoarcerea în celulă toţi arătau complet extenuaţi iar Ministrul intrase cu pantalonul rupt la un genunche, desigur în urma comenzilor de “culcat, sculat ” pe care el le-a executat cu mai multă greutate.

Ne-am dat seama atunci că lucrurile se vor înteţi şi aici de îndată ce începuseră să comită astfel de acte inumane.

Tot la Gherla m-am împrietenit în această cameră cu un tânăr student, Marinescu, acela care în anii 1949 avusese curajul să confecţioneze şi să difuzeze –cu riscul libertăţii sale– lozinci anticomuniste. Stabilit la Tg Mureş după eliberarea sa, el a fost ocrotit şi promovat într-o muncă de răspundere, dată fiind corectitudinea şi munca sa devotată. Şi cum la închisoare fiecare dintre noi am încercat –fiecare în manieră proprie– să ne protejăm cât mai mult sănătatea, Marinescu era convins că zdrobind între dinţi fiecare bob de fasole sau arpacaş organismul va reţine mult mai mult, aşa că masa lui era mult prelungită ca durată.

Adevărul era că mâncarea era cu totul neîndestulătoare pentru un organism sănătos chiar în inactivitate.

Dimineaţa primeam un terci subţire pe care chiar Dr. Albini, îl consuma cu atâta saţiu încât într-una din zile ne-a spus : “Să ştiţi că dacă voi ajunge acasă, voi introduce terciul la masa de dimineaţă ”. Vă daţi seama cât de vlăguiţi puteam fi încât o mămăliguţă fluidă să ţi se pară cea mai grozavă prăjitură.

La amiază şi uneori seara, primeam mâncare de fasole boabe sau arpacaş iar în zilele de sărbătoare, observai şi câteva firişoare de carne sau organe inferioare. La un moment dat au sacrificat un cal, cunoscut şi de noi, care ajunsese numai piele şi os, servit nouă într-o Duminică drept trufanda.

Aici, la Gherla, de cea mai mare gravitate era dacă erai găsit cu cel mai mic colţ de hârtie, deşi aceasta era indispensabilă nevoilor fireşti. Singura soluţie era să îţi sacrifici batistele, lingeria, sau rogojina. Ministrul care avea de îndurat şi nevoile bătrâneţii, care îi cereau o igienă deosebită, apela la gamela proprie din care îşi turna apa necesară acestei igiene.

Aici la Gherla am petrecut cca 4 luni, de unde aproximativ la începutul lunii Iunie am fost îmbarcaţi în tren cu destinaţia Canalului.

Pot spune că şi de data aceasta am avut noroc, căci nu mult după plecarea mea s-au petrecut şi aici lucruri îngrozitoare. Reeducarea, acea experienţă odioasă care a făcut atâtea victime nevinovate printre studenţii de la Piteşti, a pătruns şi în închisoarea Gherla, unde a murit în 1954 şi bietul Ministru Pană.

În tren am fost înghesuiţi mai bine de 100 persoane într-o jumătate de vagon ( cealaltă jumătate fiind împărţită la rândul ei tot în două: pentru paza ce ne însoţea şi pentru celulele carceră -în care erau transportaţi deţinuţii consideraţi periculoşi-).

În jumătatea noastră de vagon erau dispuse bănci atât pe cele două laturi ale vagonului cât şi alte două rânduri de bănci pe mijloc, având spetezele dispuse spate în spate. Ghinionul a făcut ca eu să prind loc doar pe speteaza din mijloc, condiţie în care am călătorit, aşa cocoţat, 2 zile şi două nopţi. De ce atâta timp ? La Cluj –şi nu numai aici– vagonul a fost tras pe o linie moartă unde, timp de câteva ore, privind printre gratiile gemuleţului căptuşit şi acesta cu o plasă de sârmă, am privit mâhnit toată acea forfotă de afară ce mişuna în apropierea unei statui, viu colorată, ce reprezenta o negresă cu un coş de flori sub braţ, totul pictat exotic. Întârzierea cu care ne-am continuat drumul a făcut ca la Bucureşti să ajungem în plină noapte. Opriţi şi aici pe o linie de triaj la Chitila, am petrecut o noapte groaznică, încinşi de căldura de peste zi, în acel aer îmbâcsit din vagon şi deshidrataţi din lipsă de lichide. Le-am cerut apă pentru a ne potoli setea, ceea ce au refuzat. S-au purtat cu noi la fel de câineşte ca şi hitleriştii ce însoţeau convoaiele de nevinovaţi. Drumul de a doua zi prin Câmpia Bărăganului, în plină arşiţă, ne-a mărit şi mai mult suferinţa, mai ales că pe parcurs s-au mai făcut şi alte opriri mai lungi.

Astfel am ajuns la Cernavodă abia în cealaltă dimineaţă în jurul orei 4,30, opriţi undeva pe câmp, nu departe după trecerea podului Saligny. Coborâţi aici, ne-am trântit complet sleiţi pe iarba moale, în mireasma aceea proaspătă din zori, după un drum barbar, asemenea acelor transporturi nemiloase pe care cu toţii am avut posibilitatea să le urmărim în filmele document ale deportării evreilor. A urmat verificarea atentă a vagonului, încolonarea noastră, numărătoarea şi drumul spre Colonia Cernavodă, situată undeva sus pe o colină înaltă, sub o pază numeroasă.

Deşi morţi de obosiţi –eu cel puţin de-a dreptul sfârşit– în loc de a ne permite să ne odinim cât de cât, ne-au trimis imediat la curăţatul morcovilor şi cartofilor pentru masa de prânz. La amiază ne-au dat ceva uşor de mâncare, pentru a nu ne deranja stomacul având în vedere că pentru toată perioada drumului n-am primit decât 500 gr. de pâine şi cam 300 gr. Marmelad[. Nici după-masă n-am avut dreptul la odihnă, fiind trimişi la lucru, fără a ne fixa vreo normă, convinşi desigur că tot nu vom putea da vreun randament.

Şeful Coloniei mi s-a părut un om destul de cumsecade. Munca, cel puţin la început, a fost de adevăraţi ocnaşi.Brigada mea a fost repartizată nu departe de podul Saligny –pe malul dobrogean al Dunării– unde sarcina noastră era de a forma diguri din piatră pentru protejarea malului Dunării. Practic trebuia să ripăm sau să transportăm cu braţele blocuri din piatră -întregi sau sparte-, aduse cu basculantele lângă mal, de unde le purtam şi aruncam în marginea Dunării. Aici mi-am distrus complet singura mea pereche de pantofi după care am făcut şi o rană la călcâiul piciorului drept, care prin supurare nu mi-a mai permis să îmbrac pantoful astfel că timp de mai bine de o lună am lucrat desculţ la un picior călcând doar pe vârful piciorului şi cu bandaj la călcâi.

Scăpaţi de această muncă de ocnaşi, am fost mutaţi mai spre sud unde, dispuşi pe un bot de deal, pe un teren mai mult nisipos, săpând în trepte, trebuia să aducem pământul la malul Dunării, de unde era încărcat în bacuri şi transportat pe Dunăre. Deşi aici munca era incomparabil mai uşoară, lucrând pe o costişă de deal, în zilele de arşiţă trebuia să ne potolim setea ce ne chinuia cumplit, coborând cu găleata –sub pază– câte unul dintre noi, pentru a aduce apa din Dunăre, ca singură sursă. Urmarea a fost o adevărată epidemie de enterocolită.

Amintiri din această colonie mi-au rămas mai puţine dat fiind că aici am lucrat destul de puţin.

         Un episod foarte trist însă nu-l voi uita niciodată. Într-una din zile pe când ne întorceam spre seară la colonie, unul dintre ai noştri, de la o brigadă din faţa noastră, a ţâşnit din convoi şi cu o cruce improvizată –dintr-o lopată şi ceva adăugat cruciş– pe care o ridicase deasupra capului, intonând un cântec religios, s-a îndreptat în fugă spre albia Dunării. Totul a durat până când paznicii noştri au încărcat armele, după care l-am văzut pe bietul om răpus la câţiva paşi în albia Dunării. S-a improvizat imediat o targă din două lopeţi şi ceva îmbrăcăminte înnodată cu care colegii lui l-au dus mort la colonie. Nu ştiu nici cine a fost şi nici ce taină l-a împins la acest act disperat.

De la Cernavodă am fost transferat la Saligny (şeful coloniei Zamfirescu, cel mai cumsecade şef de la Canal), o colonie aflată la o distanţă de 4 km, repartizat la săpături în imediata vecinătate a unui vechi cimitir turcesc. Având oroare de hârleţ, am ales roaba, toată ziua cărând roabele grele de pământ şi resturi de schelete (căci craniile le-am dispus în piramidă şi le dădeam onorul dimineaţa) peste nişte dulapi de scândură, dezbrăcat la chiloţi, desculţ şi schiopătând încă de pe urma rănii încă nevindecate de la Cernavodă pe care călcam încă doar pe vârful piciorului drept. În plus eram şi foarte slab muncind în plină arşiţă de Iulie. În această stare jalnică, m-am trezit într-o dumincă cu Jeny Radu şi Eugen Mărgineanu –fratele soţiei mele de mai târziu– care aduşi proaspăt în această colonie, mai bine zis, în trecere spre colonia Periprava, m-au ajutat şi au cărat şi ei câteva roabe în locul meu.

Normele fixate aici pentru săpături erau foarte ridicate, numai că noi, în înţelegere cu şeful brigăzii –ce era tot dintre ai noştri– înaintam cu săpăturile în diagonal iar a doua zi dimineaţă normam cantitatea escavată începând de la capătul ce ne avantaja.

Deşi aici la Canal aveam fiecare patul lui, până m-am mai obişnuit cu munca, nopţile aveam nişte coşmaruri de nedescris, zbătându-mă întreaga noapte între vis şi realitate, chinuit de obsesia aceleaşi munci, ce se continua într-o stare complet buimacă întreaga noapte. Dimineaţa mă ridicam din pat atât de toropit fizic încât nu credeam că voi mai fi în stare de încă o zi de muncă.

Treptat, treptat, însă am început să-mi revin. Deşi am continuat aceeaşi muncă de căratul roabei.

Legat de această colonie mi-a rămas întipărit în minte şi un alt fapt. O evadare perfect aranjată şi reuşită a unui tânăr bucureştean pe nume Magearu, pe care tocmai în acea seară l-am văzut plimbându-se meditativ nu departe de gardurile de sârmă. În acţiunea lui se vorbea că a fost ajutat de afară, unde ajuns, a fost urcat într-un autoturism dispărut fără urmă. Pentru acest fapt a suferit întreaga colonie, pierzând dreptul la scrisoare, la pachet şi vizitarea rudeniilor pe timp de 3 luni.

Pe mine nu m-a afectat prea mult această măsură căci eu încă de la Cernavodă scrisesem acasă pentru a ştii unde mă aflu (cu care ocazie am rugat-o pe mama să-mi trimită şi o pereche de bocanci căci nu mai aveam ce să mai încalţ) iar scurt timp după aceea am fost transferat la colonia de la Poarta Albă -şeful coloniei Timofte iar adj. Pavel-, situată la jumătatea drumului între Dunăre şi Marea Neagră, unde pot spune că m-am simţit şi cel mai bine.

Această colonie, răspândită pe o suprafaţă foarte, foarte mare, cuprindea aproximativ 5000 deţinuţi, având o curte enormă în care aveam voie să ne mişcăm nestingheriţi, prevăzută cu o estradă pentru manifestări culturale, la nevoie chiar teren de fotbal pentru amatori, apoi mulţimea barăcilor din lemn în care ne-au asigurat adăpostul, totul desfăşurat pe un teren primitiv. Brigada noastră a fost repartizată la ripări de linii Decovilk şi de linii tip CFR, lucrări nenormate, care de multe ori ne dădeau şi răgazul de a lucra mai lejer.

Cei mai norocoşi, de fapt şi cei mai ocrotiţi, au fost cei de la Brigada artistică ce lucrau numai în tură de dimineaţă şi executau exclusiv descărcări de vagoane, prin riparea nisipului, jos din vagon, cu lopeţile, după ce obloanele au fost date jos.

Printre artiştii mai cunoscuţi erau la acea dată acolo : Mircea Şeptilici, Horea Căciulescu şi violonistul Jean Ionescu, toţi condamnaţi pentru tentativă de trecere a frontierei în Turcia. Tot în această Colonie lucra atunci pe o basculă şi Prinţul Brâncoveanu.

Barăcile în care locuiam adăposteau cam 40 de persoane, fiind prevăzute cu paturi metalice suprapuse. Şeful brigăzii, Vâlcu, era un fost subofiţer, -semipolitic-, adică condamnat pentru port ilegal de arme, un om necomunicativ, chiar urâcios, pe care l-am evitat încă de la început. El avea privilegiul de a dormi separat de noi într-o cămăruţă anume rezervată şefilor de brigăzi, aflată în stânga coridorului de intrare în baracă. Seara, acesta ne ţinea un fel de moment de reeducareimpus de Administraţie, de cca 20 de minute în care ni se citea un articol cu astfel de subiect, ce însă nu era ascultat de nimeni. Eu ocupam un pat jos, alături de Col. Moraru –fost coleg cu un unchi de-al meu– cu care m-am înţeles de minune. Păcat că deşi destul de tânăr, el a decedat la câţiva ani de la ieşirea din închisoare, la Aiud.

Tot cu noi era şi un ţăran de pe la Beiuş pe nume Bacoş. Serile petrecute în compania glasului său superb erau momente de adevărată desfătare ( De ţi-e numele Mărie ,Omule cu caii tăi”, etc) la care şi astăzi măgândesc cu toată duioşia. De foame în această Colonie nu-mi amintesc să fi suferit mai ales că am început să primesc şi pachete de la mama, compuse mai ales din dulciuri, slănină şi carne la borcan.

Singurul lucru neplăcut era că Administraţia a investit ca Brigadier Şef –pe colonie– pe Stănciugel, un ţigan cu o statură impresionantă şi cu mâinile supradezvoltate în care obişnuit purta un ciomag. Apariţia lui făcea să ne ascundem pe după bărăci de teamă să nu găsească ceva, mai ştii ce ?, ca să se lege de noi. Întâmplarea a făcut ca odată să asist la o judecată a lui: doi inşi s-au luat la ceartă iar al treilea a intervenit să-i împace. Observaţi de Stănciugel, i-a chemat pe toţi trei după o baracă. N-a durat câteva minute şi toţi trei au ieşit cu sânge la nas. Îmi amintesc cum cel de-al treilea în timp ce se ştergea la nas, a zis : aşa-mi trebuie dacă m-am băgat !

Dar dacă în acest caz Stănciugel a intervenit pe drept, ne-a fost dat să aflăm mai târziu de un act criminal comis de acesta, de care în cele din urmă a aflat întreaga Colonie: într-o dimineaţă, după ce ni s-a făcut numărătoarea, spre a ieşi la lucru, am observat că ceva s-a întâmplat căci s-a dispus repetarea numărătorii. Cum nici de data aceasta n-au găsit efectivul complet s-a dispus şi cea de-a treia numărătoare a noastră. Cum se vede că nici aşa n-a reuşit, ne-au scos pe absolut toţi din Colonie după care ne-au numărat câte unul, la intrare. Ce se întâmplase ? Mai întâi zvonuri, apoi când am văzut şi schimbarea lui Stănciugel (trimis să lucreze pe un buldozer) ne-am dat seama că se petrecuse într-adevar ceva foarte grav, ce de altfel explica şi nereuşita număratului. Se vorbea că înainte cu câteva zile a fost adus în Colonie un Comandor de aviaţie care încă din primul moment a avut o dispută mai dură cu Brigadierul Şef. Acesta, personal sau prin oamenii săi, tot deţinuţi de drept comun, ce lucrau la cuptorul de var, l-au aruncat pe Comandor în cuptorul de var, ceea ce a explicat până la urmă lipsa din colonie a unui om.

N-a întârziat nici pedeapsa divină. Din mai multe surse, complet independente, am aflat că imediat la eliberarea sa (când, nu ştiu) Stănciugel a fost împuşcat mortal, în gara Constanţa de către însăşi nevasta Comandorului.

Un alt fapt care m-a întristat profund aici la Poarta Albă au fost consecinţele unui alt act disperat al unui alt deţinut politic –poate şi cel mai tânăr, ce purta de altfel chipiu de liceu– care desigur într-un moment de disperare a ales moartea.

Tocmai ne-am reîntors pe seară de la lucru, nici n-am apucat încă să intrăm în barăci –ne spălam la robinetele din curte– când din spatele barăcilor H, unde eram şi eu cazat, am auzit o rafală de automat. Apropiindu-ne pe după barăci (împroşcate şi acestea de gloanţe) am zărit pe bietul elev căzut chiar pe linia unde începea zona interzisă de trecere, ce reprezenta o fâşie de pământ lată cam de doi metri săpată şi greblată, aflată încă în incinta coloniei. Abia după străbaterea acestei fâşii urma gardul de sârmă ghimpată, urmat de o altă zonă greblată şi cel de-al doilea rând de sârmă ghimpată, deci obstacole imposibil de escaladat şi încă pe zi, când toată această zonă era prevăzută la cele patru colţuri ale coloniei cu posturi fixe suspendate şi sentinele cu automate.

Mă întreb ce inimă a putut avea acel ostaş-criminal, pe nume Chiorpec, care cocoţat în turela lui deasupra gardului de sârmă putea foarte simplu să zădărnicească fără sânge gestul copilului, alarmând cu clopotul ce-l avea la îndemână, corpul de gardă şi pe celelalte sentinele din turele.

Ar fi salvat astfel un suflet nevinovat pe care numai disperarea l-a adus la acel act. Niciodată n-are să-mi iasă din minte chipul acelui sărman copil, căzut cu faţa spre gardul de sârmă, doar cu capul şi mâinile întinse ajuns în zona interzisă.

Notă : Întâmplarea fericită a făcut ca recent (5 aprilie 1994) să întâlnesc la o rudenie de la Alba–Iulia pe un domn cu care discutând diverse, am aflat la un moment dat, că şi dânsul se afla la Poarta Albă în vara anului 1950 când a avut loc acel moment trist cu împuşcarea de către ostaşul Chirpec a acelui nefericit elev. Mai mult, mi-a declarat şi recompensa ce a primit-o acel ostaş din partea conducerii Coloniei : o permisie de 15 zile şi o recompensă în bani.

Tot de la acest fost deţinut am aflat de o altă crimă petrecută la Poarta Albă, la data de 23 August 1951 (eu atunci mă aflam deja mutat la Colonia Capu–Midia) când un fost ofiţer de Cavalerie tot în urma unui act de disperare, a ales

sârma”.

De data aceasta însă ostaşul, dându-şi seama de situaţie, l-a somat de câteva ori să se retragă, fără a recurge la armă. Numai că un alt ostaş dintr-o altă turela a tras, ciuruindu-l pe deţinut.

Tot acest domn mi-a spus că soţia Comandorului care l-a ucis pe Stănciugel în gara Constanţa, a primit doar 5 luni de închisoare. El cunoştea toate aceste amănunte deoarece după ispăşirea pedepsei, a lucrat ca şi angajat civil tot la Poarta Albă.

 

Ceea ce de asemenea nu voi putea uita niciodată sunt zilele geroase dobrogene ce ne-au îngheţat şi sufletul din nou în acea iarnă 1950/1951, în plin câmp deschis în care eram nevoiţi să lucrăm. N-a existat ger, cât de mare ar fi fost, sau oricât de tare ar fi bătut crivăţul, în care să ne reţină la bărăci, deşi nu odată s-a întâmplat să nu putem scormoni două lopeţi de pământ, într-o zi de muncă, atât de îngheţat era pământul.

Ar fi fost destul chiar şi numai drumul ce-l aveam de străbătut până acolo, în terenul acela de şes deschis, mai ales în zilele de crivăţ când singurul lucru ce-l puteam face era să dăm zăpada la o parte, în rest stăteam ore întregi zgribuliţi, fără mişcare, strânşi în grupuri, asemenea pinguinilor în plină iarnă polară.

Şi… asta numeau ei condiţie de colonist căci asta spuneau ei că este statutul nostru acolo. În realitate, noi nu înseamnam fiecare luat în parte, decât un simplu “număr de ordine ” în imensitatea atâtor osândiţi, desfăşuraţi pe toată suprafaţa celor 70 de km cât măsura lungimea canalului, obligaţi la cele mai extenuante munci.

În nebunia lor de a ne exploata până la epuizare totală au inventat, până la urmă, titlul de “stahanovist ” pentru acei cu realizări deosebite. Recompensa ce se acorda acestora –bineînteles în funcţie de cantitatea cu care ai reuşit să “spargi ” norma– era favoarea de a sta împreună cu soţia, câteva ore, o după amiază sau chiar o noapte întreagă, într-o baracă anume amenajată în acest sens. Vă daţi seama cu ce eforturi supranaturale erau împinşi unii dintre noi să plătească o astfel de favoare.

Din acel moment au început să apară în colonie lopeţi din ce în ce mai mari, unele de-a dreptul impresionabile, cu care nu puţini au sfârşit prin a-şi ruina sănătatea, ca să nu mai vorbim de răul făcut celorlalţi prin ridicarea de către Administraţie a normelor de săpături.

Au fost extinse tot atunci şi operaţiunile manuale de încărcare, descărcare a vagoanelor, care în atare situaţie s-au dovedit a fi mult mai eficace, deşi în Colonie aveam şi escavatoare de mare capacitate. Cu o mână de lucru atât de ieftină şi numeroasă, un tren oricât de multe vagoane ar fi avut sau permitea frontul de lucru (cu 10 deţinuţi de fiecare vagon) ieşea de la încărcare în maxim 45 de minute. La astfel de lucrări eram dislocaţi şi noi cei de la întreţinerea liniilor.

Dar chiar şi în aceste condiţii, a deselor accidente grave, unele chiar provocate, sau chiar a unor crime îndreptate împotriva unora dintre noi, convingerea mea nestrămutată este şi acum că, Canalul oricât de istovitor a fost pentru majoritatea, a însemnat, fără doar şi poate, salvarea noastră, a acelora care altfel eram nevoiţi să lâncezim în închisoare.

Munca în aer liber, oricât de istovitoare, nu cred să fi ucis pe cineva. Ceea ce a făcut victime au fost pedepsele de tot felul aplicate pentru neîndeplinirea normelor (înjumătăţirea porţiei de hrană, corvezi în timp de odihnă, etc) atmosfera de teroare pe unele şantiere amplificată prin extinderea “Fenomenului Piteşti ” şi la Colonia Peninsula şi mai ales chinuitoarea întrebare : “Oare când se va sfârşi acest calvar ? ” sau “Voi mai scăpa vreodată de aici ? ”. În aceste condiţii nu este de mirare că unii n-au mai rezistat psihic şi au ajuns chiar la acte disperate.

Era ceea ce mă chinuia şi pe mine în ultimul timp. Pedeapsa mea expirase deja la 6 Aprilie 1951 şi nu exista nici un semn de a fi eliberat. Ba dimpotrivă, am fost transferat la Colonia “Capul Midia ” fără să mi se comunice nici de ce şi nici pentru cât timp.

În aceşti ani nu exista lege pentru deţinuţii politici. Totul era la liberul lor plac. Ceea ce nu înţelegeam era –dacă tot nu m-au eliberat– de ce a trebuit să mă arunce în această colonie mizerabilă şi atât de pestriţă ?

Aici pot spune că era “Turnul lui Babel ”.

Figuri de toate condiţiile şi toate culorile, ridicaţi de acasă şi aruncaţi aici fără nici o judecată. În majoritate erau ţărani înstăriţi, aşa zişii moşieri, intelectuali indezirabili sau cu poziţii înalte în vechiul regim, apoi aşa zişii “cazierişti ” (foşti deţinuţi de drept comun) în majoritate ţigani ce au comis delicte mai deosebite în trecutul lor şi mai ales escroci de talie internaţională.

Urmam apoi noi, politicii, cei ce executasem deja pedeapsa penală dictată de Tribunalul Militar şi care eram trecuţi aici pentru a executa o altă pedeapsă suplimentară, aşa-zisă “detenţie administrativă ” ce în multe cazuri a fost prelungită ani apreciabili.

În sfârşit venea şi categoria cea mai nenorocită, acea a “legionarilor ”. Aceştia erau ţinuţi complet izolaţi de noi, şi despărţiţi printr-un gard de sârme, în cadrul aceleiaşi colonii, cu care dacă încercai să schimbi măcar o vorbă, de după gard, riscai să ajungi alături de ei. La fel şi locurile lor de muncă erau cele mai istovitoare, iar condiţiile de viaţă, mult sub cele ale noastre.

Într-una din zile, pe când ne întorceam de la muncă, nu mult în urma noastră venea (dintr-o altă direcţie apropiată) o formaţiune legionară. Tabloul ce mi-a fost dat să văd depăşeşte şi astăzi în mintea mea, credibilul. O ceată zdrenţuită de oameni istoviţi ce înaintau cu paşi mai mult târâţi, mulţi dintre ei aduşi în cârcă de către cei mai tineri şi mai rezistenţi, ceea ce a făcut ca, cu fiecare pas ce înaintam, ei să rămână tot mai mult în urma noastră.

Acest tablou incredibil m-a umplut de milă şi indignare. M-am întrebat, ce crime au putut face aceşti oameni pentru a li se fi aplicat un regim atât de nemilos ?

Şi întrucât în izolarea lor, viaţa lor ne era atât de necunoscută, unii dintre noi vorbeau că înfometarea lor era atât de mare încât îşi smulgeau până şi iarba din curte pentru a-şi pregăti o supă, sacrificând chiar şi animalele mici ce pătrundeau în ograda lor.

Sosit în această Colonie, am fost repartizat la o baracă mare, proaspăt construită, ceea ce a făcut să-mi dau seama că spaţiul Coloniei devenise neîncăpător şi trebuia extins pentru a face faţă noilor convoaie, ce nu conteneau să sosească.

Cum am pătruns înauntru şi am văzut cele două rânduri de priciuri –parcă nesfârşite– mi-am dat seama cu amărăciune că aveam să mă întorc la condiţiile primitive de odihnă de care avusesem atâta timp parte, înainte. Aceasta marcată şi de efectivul mare – în majoritatea ţărani – ticsiţi noaptea în aşa hal încât chiar şi întoarcerea, de pe o parte pe alta, o făceai cu mare greutate. Pentru mine acest lucru mi s-a părut cel mai groaznic –peste tot unde am fost nevoit să suport acest supliciu– poziţia mea obişnuită în somn fiind cu genunchii adunaţi.

Cu munca am fost repartizat, nu departe de Colonie, la Staţia de Betonaj, şantier condus de un inginer liber, ce locuia în acea incintă împreună cu soţia şi fiica lor, înconjuraţi şi ei între sârmele ghimpate ce delimitau întregul şantier pentru paza noastră.

Separat, munca noastră era coordonată de către un alt inginer ales dintre noi, fostul Arh. Şef al Municipiului Timişoara pe nume Suciu, de al cărui nume se leagă multe din lucrările edilitare mai importante din acest oraş, ridicat şi el ca fost exploatator şi adus la Canal fără nici o judecată.

Lucrând pe şantierul supravegheat de el, într-o seară, nu ştiu prin ce împrejurare, am ajuns la baraca lui, unde era cazat împreună cu ajutorul lui, un neamţ, pe nume Wagner Günter, când mi s-a făcut o propunere grozavă, adică dacă accept să lucrez cu ei ca şi pontator. Este adevărat că lucram pe acest şantier dar nu mă evidenţiasem cu nimic în munca mea de ajutor de salahor –ca să zic aşa– ca să le atrag atenţia.

Nu-i mai puţin adevărat că marea majoritate a celor ce lucrau aici erau ţigani, acei “cazierişti ” de care am amintit mai înainte, fără şcoală, ce te uimeau însă prin agerimea lor. Până atunci lucrasem cot la cot cu ei în aceeaşi echipă, aşa încât de la ei am aflat şi multe din isprăvile lor cele mai ciudate. Într-una din zile, unul dintre ei mi-a zis cu indignare, şi nu singurul : ”Pe mine de ce m-au luat ? Eu m-am lăsat de ‘meserie’ de mai bine de 20 de ani ” (se referea la escrocheriile lor). Ei aveau dreptate, numai că şantierele Canalului aveau nevoie de imense forţe de muncă iar legea care să te apere nu exista atunci.

Ca pontator lucram într-o hală, unde s-a amenajat un mic birou, ajutat de tehnicianul inginerului, Wagner Günter, de la care am deprins repede ce aveam de făcut.

Eram mulţumit şi foarte împăcat în sinea mea de această întorsură. Ing. Suciu era un om trecut de 60 de ani şi făcea parte din categoria marilor supraponderali. Într-o zi ne-a povestit de batjocura ce a făcut-o Administraţia cu el, la sosirea sa în Colonie, obligându-l –pentru ca ei să se distreze– să alerge într-un cros organizat între slabi şi graşi. Cu această ocazie ne-a făcut şi următoarea mărturisire : “… dar să ştiţi, Canalul mi-a salvat viaţa . În libertate aş fi fost condamnat la o moarte sigură din cauza celor peste 130 de kg cât am avut când am ajuns aici ”.

Numai că binele meu a durat aici foarte puţin căci la un moment dat m-am trezit aruncat de Administraţie pe un şantier de săpături, în tură de noapte. Mi-au dat o lovitură groaznică, mai întâi că mă aştepta o muncă istovitoare de noapte şi apoi îmi dădeam seama că nu voi mai avea tăria să mai pot rezista psihic.

Şantierul era situat tocmai la Năvodari –la o distanţă de cca 15-20 de km– până unde eram transportaţi cu un tren de marfă. Între noi se găseau şi o parte din ţiganii cu care lucrasem înainte, care până la şantier ne distrau cu cântecele lor grozave.

Munca noastră se desfăşura în echipe de câte 7 oameni, şi consta din săpături de pământ ce-l aruncam direct în nişte benzi transportoare la capătul cărora aşteptau basculantele în care se deşerta pământul escavat. Nu-mi mai amintesc care era norma fixată, în orice caz, într-o noapte se perindau aproximativ 20 de basculante încarcate cu cca 2 m cubi de pământ pentru o echipă. Când norma nu se realiza, pedeapsa era reducerea la jumătate a raţiei de hrană şi obligarea ca dimineaţa, când te întorceai frânt de la Şantier, în loc de odihnă să fie trimisă –întreaga echipă– la curăţatul cartofilor sau morcovilor pentru masa zilei respective.

Mie această muncă mi s-a părut mai mult decât istovitoare şi dacă totuşi am reuşit să mă salvez (deşi de la ora 3 dimineaţa eu nu mai eram în stare să mai pun un picior pe hârleţ) a fost datorită câtorva ţărani din echipă, în frunte cu Ştefan Ioan (decedat în anul 1995 suferind cu ficatul) din Com. Cacova (învecinată cu Aiudul) care obişnuiţi cu munca pământului au tras din greu pentru a îndeplini norma întregii echipe.

Munca noastră începea seara la orele 19 şi se termina dimineaţa la orele 5, cu o întrerupere de o oră pentru masa de seară ce ne era servită la orele 12 noaptea şi consta invariabil într-o ciorbă lungă de morcovi, pe care ei o numeau “sote” şi care ne provocase multe deranjuri la stomac aproape tuturor.

La Colonie nu reuşeam să ajungem înainte de ora 8 dimineaţa, întrucât depindeam de trenul care avea să ne aducă la întoarcere, de drumul ce-l aveam de străbătut între şantier şi calea ferată, timpul de predare a sculelor (lopeţi, târnăcoape, etc), numărătoarea şi paranumărătoarea noastră la urcarea şi coborârea din tren, la intrarea în colonie, unde odată ajunşi, ne spălam şi ne pregăteam pentru masa de dimineaţă încât niciodată –cu toată graba şi oboseala noastră– nu apucam să punem capul jos înainte de ora 9,30 dimineaţa. Un somn chinuit de zi, pe priciuri atât de tari şi atât de înghesuiţi.

Timpul de somn era de cca 6 ore zilnic, căci la orele 15.30 suna deşteptarea noastră şi din acest moment, o nouă zi de chin. Masa de prânz consta aproape invariabil dintr-o mâncare de mazăre care deasupra era aproape înnegrită de gărgăriţele ieşite la suprafaţă pe care trebuia să le înlături mai întâi cu lingura.

Hrana insuficientă şi slabă caloric a dus pe mulţi la grave carenţe de calciu. Chiar şi eu a trebuit să apelez în două rânduri la scaunul stomatologic. Mai întâi la închisoare la Alba–Iulia unde chinuit de o măsea am profitat de aducerea din oraş a doctoriţei Păcală, am acceptat extracţia. Numai că după câteva zile am constatat că Dna Păcală ma “păcălise ” făcându-mi doar o jumătate de extracţie, cealaltă parte rămânând acolo ca un colţ proeminent. Am descris această întâmplare penru distractivul episodului. Mai neplăcută a fost cea de-a doua situaţie când după o altă suferinţă dentară, de astă dată la Colonia Capul-Midia, unde nu mult după o altă extracţie m-a năpădit o hemoragie puternică la locul extracţiei. Eram deja ajuns la baracă, tocmai sunase şi stingerea. Am dat să alerg la cabinetul medical, dar n-am făcut prea mulţi paşi –în curtea Coloniei– şi am fost somat de sentinelă să mă întorc la baracă. I-am strigat atunci că sunt plin de sânge în gură, la care mi-a răspuns să mă întorc la baracă şi să mă dezbrac la chiloţi albi. Abia executând acest ordin mi-a dat voie să ajung la infirmerie.

Dar să trec la ultima perioadă petrecută la Capul–Midia.

Se apropia o nouă iarnă ; eram foarte amărât şi din ce în ce mai deznădăjduit văzând că nu se întrezăreşte nici un semn de eliberare a mea. Earm şi foarte slăbit după luni de zile de muncă noaptea. De îmbrăcat eram destul de subţire iar până când mama putea să-mi trimită ceva haine calde ar fi fost prea târziu. Hotărâsem, aşadar, să schimb pantalonii primiţi de acasă pentru eliberare, cu ceva gros care să-mi ţină de cald. În cele din urmă i-am schimbat cu o pereche de pantaloni bufanţi din pufoaică rusească. N-au durat însă după aceea decât foarte puţin, astfel că la 8 Noiembrie 1951, chiar de Sfinţii Mihail şi Gavril am fost chemat pentru predarea efectelor primite de la Colonie. Eram derutat, nu ştiam ce va urma, unde mă vor duce. Cel mai puţin speram în eliberare. Mă gândeam cu teamă că va urma un nou transfer, deşi pe de altă parte eram fericit că am scăpat din iadul de acolo.

În realitate sosise momentul eliberării şi de aceasta m-am convins când am văzut că urcaţi într-un camion vreo 40 de inşi, eram escortaţi doar de un singur militar urcat şi el în spate cu noi, purtând pistolul la şold iar în mână o servietă ce desigur conţinea dosarele noastre.

Ajunşi la Constanţa am fost urcaţi în tren, într-un vagon separat de clasa a II-a, cu destinaţia Bucureşti. Eram nespus de fericit şi am privit tot timpul, nestingherit de nimeni, pe geamul compartimentului şi nu ca până atunci pe un gemuleţ mic cu plasă măruntă de sârmă şi gratii cum eram purtaţi în transferurile noastre anterioare.

Numai că, predaţi odată la Centrul de triere Ghencea–Bucur, prin care ni s-a făcut eliberarea, ne-a fost dat să îndurăm încă aproape o săptămână de regim din cele mai severe. Timpul se înnăsprise iar prin baraca în care eram înghesuiţi peste 100 de persoane pătrundea curentul prin toate ungherele, iar gardienii aveau o comportare cumplită.

Sfârşitul suferinţelor mele a venit, în cele din urmă la data de 11 Noiembrie 1951, într-o zi răcoroasă târzie de toamnă. În acea zi am fost adunaţi într-un careu aproximativ 60-80 de persoane –încă de dimineată de la ora 8– în scopul eliberării noastre.

Deşi atât de nerăbdător de a scăpa de toată tragedia trăită am fost ţinuţi în această formaţie –în care în picioare ne-a fost servită şi masa la gamelă– până spre seară, când după un “speech” neascultat de fapt de nimeni, între altele au ţinut să ne comunice că putem merge să ne reocupăm posturile avute, ceea ce până la urmă m-am convins personal că n-a fost decât o minciună sfruntată.

Eliberarea noastră a început abia la lăsatul serii când, în serii de câte 10 oameni, din 15 în 15 minute, ne-a dat drumul pe rând, probabil pentru a trece neobservaţi şi pentru a nu aglomera probabil ITB-ul.

Eram tuns şi mai slab ca niciodată –oricum sub 60 de kg– îmbrăcat în pantalonii pufoaică ce îmi stăteau oribil, tuns în cap ceea ce scotea şi mai mult în relief figura mea suptă. Ajuns la rudeniile mele din Bucureşti, mătuşa mea când m-a văzut şi-a pus mâna la gură în semn de compătimire, iar Gugu, căţeluşul pe care nu-l văzusem de trei ani, încă înainte de a mi se deschide uşa, doar auzindu-mi glasul, “tot a făcut pe el ” de bucurie.

Am fost introdus direct în bucătărie unde am îndepărtat tot ce aveam pe mine, apoi la baie, după care vărul meu Nicu, mi-a dat un costum de-al lui, iar un frate de-al lui tata, Vidu, mi-a dăruit o pălărie cu care aşa tuns cum eram, arătam ca “Niţă ” cu pălăria lui taică-său.

Izgonit din Bucureşti, cu obligaţia ca în 48 de ore să mă prezint la Securitatea din Aiud, unde locuia mama, a doua zi dimineaţa am şi luat trenul spre Aiud unde am fost întâmpinat la gară de mama care a fost anunţată în prealabil de sora ei de la Bucureşti (telegrafic) despre sosirea mea.

Ajuns în gară la Aiud, în timp ce îmbrăţişam pe mama, primele cuvinte ce le-am rostit au fost : ”Am tras-o, mama lor de criminali !”. Setea cu care am ţinut să rostesc aceste cuvinte, cât şi momentul ales, spuneau “totul ” .

Aici s-a sfârşit cel mai întunecat episod din viaţa mea, deşi consecinţele condamnării mele au continuat să mă urmărească până în ziua de astăzi, dacă ar fi să mă refer doar la “stigmatul” de fost deţinut politic pe care a trebuit să-l port alţi 40 de ani, în care alţi nemernici, cu alte metode, dar la fel de murdare, au încercat să-mi tulbure viaţa în continuare.

Prima lovitură a fost stabilirea domiciliului meu la Aiud unde am avut obligaţia de a mă prezenta la Securitate, deşi eu eram cetăţean al Capitalei cu buletin definitiv aici şi cu serviciu angajat la Banca Naţională.

De reprimirea mea în serviciul avut, în aceste condiţii, nici nu mai putea fi vorba. La cele două intervenţii ale mele la Banca Naţională mi s-a răspuns categoric în sensul că nu au posturi libere.

A urmat degradarea militară, din gradul de Sublocotenent rezervă de cavalerie, în acea de soldat instruit, neţinând cont că pentru obţinerea acelei trese eu îndurasem rigorile a doi ani de Şcoală Militară. Aici aş vrea să menţionez zelul pe care l-a depus un cadru din cadrul Comisariatului Aiud care, după mai multe luni de insistenţe şi bune intenţii, a reuşit să obţină repunerea mea în grad, deşi în nenumărate rânduri l-am rugat să nu se mai obosească pentru mine.

Încercând să-mi iau un serviciu, chiar la Aiud, uşile pretutindeni mi-au fost închise pentru munci de specialitate, peste tot oferindu-mi-se doar munci manuale necalificate.

Salvarea mea a intervenit abia după cinci luni când adresându-mă –pe cale de corespondenţă– unei bune cunoştinţe şi om de mare suflet, la care de fapt locuiam în momentul arestării mele, Nelu Gabriş, mutat între timp cu serviciul de la Blaj la Tg Mureş, care în calitatea sa de Contabil Şef la Întreprinderea “Combustibilul ” şi ocolind Serviciul de Cadre a întreprinderii, m-a adus la Tg Mureş, la 3 Mai 1952, angajându-mă pentru o lună de zile într-un post de gestionar la Răstoliţa, dar utilizându-mă la birou la Tg Mureş, cu muncă de economist, în cadrul Serviciului Financiar. La împlinirea acestei luni Şefa Serviciului, Papolcsy, comunistă din ilegalitate, mulţumită fiind de munca mea m-a propus cadrelor pentru angajare, numai că pentru caderistul Pastor –un fost morar– nu a contat faptul, declarat de mine, că mama a rămas de tânără văduvă cu trei copii minori, fără nici o avere, decât o pensie de urmaş şi nici greutăţile materiale prin care am trecut până la desăvârşirea studiilor. Mintea lui obtuză a reţinut doar situaţia mea de fost deţinut politic refuzând încadrarea mea de îndată ce le-am destăinuit aceasta, în momente în care în Tg Mureş se ducea o mare lipsă de economişti.

De atunci, lunar, din Iunie şi până în Septembrie 1952 la expirarea fiecărei luni eram eliberat, dar rechemat de fiecare dată de către şefa mea de Servciu –pe răspunderea ei– care ca ilegalistă i-a spus în cele din urmă caderistului : ”Dacă te mai legi de băiatul ăsta, am să te pun pe Dumneata să lucrezi în locul lui ! ”. Aşa am ajuns ca la 1 Septembrie 1952 să fiu angajat definitiv la aceasta Întreprindere Regională.

Între timp, binefăcătorul meu a fost ridicat într-o noapte de acasă şi dus la Canal, fără vreun mandat de arestare sau Hotărâre Judecătorească, iar eu, fugind de la serviciu, i-am însoţit soţia şi bagajele acasă la ei, la Blaj.

Încet, încet, prin sârguinţă, am început să urc treptat, pe parcursul anilor, chiar şi în funcţii de răspundere, în sector economic, dar de fiecare dată când ajungeam până aici, o mână nevăzută avea grijă să amintească Conducerii Întreprinderilor în care am lucrat, asupra nivelului până la care aveam dreptul să ajung.

Pe parcursul carierei mele, dosarul meu de cadre devenise obiect de speculaţii, după cum situaţia politică o impunea, considerându-ma, când “apt” de a ocupa posturi de răspundere (în momente politice mai relaxate), când repulsionat din aparatul de Stat, când situaţia politică se înnăsprea. Aşa s-a întâmplat la Întreprinderea Regională “Combustibilul ”, aşa la Expediţii auto şi tot aşa şi la Întreprinderea Transporturi auto, deci peste tot unde am lucrat la Tg Mureş (aşa cum am ţinut să detaliez în anexa la prezentele memorii, pentru a se cunoaşte şi celelalte “faţete murdare ” comuniste).

Abuzuri de acest gen nu afectau doar pe foştii deţinuţi politici ci pe toţi acei care nu au acceptat regulile jocului comunist, în care criteriile de selecţionare a cadrelor –în special a funcţiilor de conducere sau răspundere– nu avea nimic a face cu capacitatea, corectitudinea sau ataşamentul faţă de muncă.

Singurul criteriu “forte ” care-ţi deschidea larg porţile era carnetul de mebru de partid. Este şi motivul pentru care, în cele din urmă milioane de slujbaşi, în mare majoritate oameni oneşti dar cu greutăţi familiale din cele mai diverse, au acceptat intrarea în partidul comunist, temându-se pentru ei şi posturile lor.

Personal nu am acceptat niciodată –nici chiar imediat după ieşirea de la închisoare– nici cel mai mic compromis, deşi mă găseam într-o situaţie ”limită ” din toate punctele de vedere. De aceea nici nu puteam pretinde nici un ajutor din partea nimănui. Mi-am văzut cinstit de serviciu, chiar bucuros şi de acel salariu ridicol de 390 lei cu care am fost retribuit în primul an, iar soţia mea, scoasă din învăţământ încă din primul an de catedră, încadrată şi ea pe un post de planificator, la o întreprindere de ultim grad.

Lipsiţi de un cămin al nostru, am fost nevoiţi să locuim aproape un an, cu chirie, în aceeaşi cameră cu proprietarii –la familia Török, doi oameni în vârstă, dar cu mult suflet – pentru ca atunci când în sfârşit am reuşit să obţinem o cameră, eliberată de o colegă –contra filodormă – să fim alungaţi din aceasta în plină iarnă de Decembrie, iar lucrurile aruncate în curte în timp ce nevasta mea se găsea încă la maternitate după naşterea primei noastre fiice, Lidia.

Am alergat imediat la Procurorul Şef Tatar, pentru protecţie, având în vedere că era vorba de evacuarea lucrurilor unei lehuze, deci de un act de ilegalitate. Nici n-a vrut să mă asculte, aflând că în cauză era Biro, şeful de cadre a partidului orăşenesc, ce primise repartiţie pe acea cameră.

M-am înscris atunci pentru audienţă la primul secretar Benkö. Acesta m-a primit şi tratat la fel de intolerant ca şi procurorul, cerându-mi să părăsesc oraşul şi să ne întoarcem la Aiud de unde am venit. I-am explicat că atât eu cât şi soţia mea avem servicii permanente aici şi apoi nu putem risca, în plină iarnă, transportarea cu trenul a unui copil abia născut. În plus l-am implorat să-mi permită intrarea în casă doar pentru o lună de zile, în care l-am asigurat că voi căuta să-mi rezolv problema. Doar aşa l-am înduplecat, căci a pus imediat mâna pe telefon şi i-a comunicat caderistului lor Biro să-mi predea cheile, cu obligaţia să i le restitui după o lună. Notez că între timp am aflat că Biro renunţase la această repartiţie, deoarece făcându-şi calculele şi-a dat seama că spaţiul acestei camere era neîncăpător pentru mobila ce avea să o aducă. Cu toate acestea, când am intrat în biroul lui pentru a-mi preda cheia camerei, nici măcar ochii nu i-a ridicat asupra mea şi aşa stând pe scaun (citind o carte cu pereţi groşi roşii) a aruncat cheia pe birou, în timp ce a aruncat şi o înjurătură pe ungureşte.

Ajuns acasă, mi-am introdus lucrurile răvăşite din curte, după care imediat am alergat la magazin de unde am cumpărat –pe rate– cea mai ieftină mobilă de dormitor (1250 lei) şi apoi mi-am adus acasă soţia şi fiica de la maternitate.

Pe parcurs am fost somat totuşi să părăsesc locuinţa dar nu de către Biro ci de către un prieten al său care în cele din urmă ne-a lăsat în pace şi el. Astfel am ajuns să obţinem o locuinţă a noastră –dacă o singură cameră se poate numi astfel– unde timp de 11 ani (până în 20 Ianuarie 1964) am fost nevoiţi să trăim 5 persoane, dintre care două fetiţe mici, mama care avea grijă de ele, şi noi doi.

În serviciu de asemenea nu am cerut niciodată nimic nimănui, iar dacă pe parcursul carierei mele am ajuns să urc uneori trepte mai înalte decât îmi permitea situaţia politică –este adevărat, urmate de fiecare dată de “căderile ” relatate în anexă– acestea au fost hotărâte de către conducerile întreprinderilor, fără ca eu să fi fost consultat. M-am comportat întotdeauna cu cea mai mare modestie, iar dacă totuşi la un moment dat am ajuns la situaţia atât de penibilă pentru mine de a mă confrunta în instanţă cu propria mea Întreprindere (1966) am făcut-o abia când mi-a dat seama că nu mai sunt în stare să mai îndur umilinţele.

În raporturile cu Securitatea (capul tuturor suferinţelor mele) am ocolit (este adevărat, nu fără consecinţe) cu abilitate şi dârzenie toate încercările lor de a mă racola (1956, 1959, 1985, 1989), intenţie la care nu au renunţat nici după pensionarea mea, atenţionându-mă că încă mă au în atenţia lor.

La păstrarea echilibrului meu a contribuit în permanenţă şi înţelegerea, chiar încurajarea soţiei mele –atât de greu lovită şi ea de pierderea în închisoare a tatălui ei– care a acceptat întotdeauna cu resemnare privaţiunile de tot felul la care a trebuit să facem faţă, pentru simplul motiv că nu am acceptat să ne vindem conştiinţa.

Reflectând acum, după mai bine de 41 de ani scurşi de la arestarea mea, pot spune că dacă tot mi-a fost dat să îndur o asemenea pedeapsă comunistă, aceasta n-am meritat-o atât pentru faptul de a fi ocrotit, din colegialitate, un biet om hărţuit, ce n-a avut          –zic eu– altă vină decât că şi-a făcut datoria de brav român nu numai pe câmpul de luptă ci şi împotriva a tot ceea ce s-a dovedit străin acestui neam (plătind aceasta cu viaţa sa la numai 27 de ani) ci pentru cu totul altceva : pentru ura nemărginită ce am purtat-o în suflet faţă de acest regim crud.

De mic copil mi s-au întipărit în minte cruzimile fără de seamăn de care aflasem că au fost săvârşite în Rusia încă din anii de început al bolşevismului, aşa încât pentru mine, cuvântul de “comunist” a însemnat de întotdeauna, “oroare şi crimă”, cum de altfel singuri au dovedit-o şi în ţara noastră în cei 45 de ani de regim comunist, marcată în special de anii 1948 – 1964 în care aproape că n-a existat casă care să nu fi suferit, într-un fel sau altul, teroarea acestui regim.

Acum când dictatura comunistă s-ar părea că a fost sfărâmată, o altă amărăciune îmi inundă sufletul: cum mai este posibil ca astăzi, la mai bine de un an de la înfăptuirea revoluţiei, atâţia călăi care de mult trebuiau să răspundă pentru fărădelegile lor, se mai mişcă liberi, în văzul nostru, nepedepsiţi ?

De ce încă şi acum se mai păstrează tăcere asupra atâtor suferinţe îndurate de acest neam, timp de atâtea decenii ?

Răspunsul –la care mă alătur şi eu– l-am găsit întâmplător într-una din publicaţiile apărute nu de mult, pe care ţin să-l reproduc textual :

“Deoarece mulţi, chiar foarte mulţi (din cei vinovaţi, ce astăzi mai ocupă destule scaune înalte adaug eu) se tem că prin mărturisirea adevărului s-ar putea dezvălui lucruri înfricoşătoare petrecute în camerele de anchete şi oribilele închisori şi lagăre comuniste, ce întrec orice închipuire ”.

Mulţi dintre noi au luat deja această iniţiativă, aşternându-şi memoriile chiar dacă deocamdată le ţin ferecate acasă de teama nemernicilor ce încă mai sunt puternici şi capabili de răzbunări.

Am făcut-o şi eu, aşternând aceste “Memorii ” care chiar dacă –aşa cum am arătat în introducere– nu reprezintă decât o fărâmă din lanţul atâtor fărădelegi comise în decursul atâtor decenii dezvăluie fapte ce trebuie cuprinse în “Marea Carte ” a suferinţelor acestui neam, la alcătuirea căreia va trebui să-şi aducă contribuţia fiecare dintre acei care cunosc sau au suferit ororile regimului comunist.

Tîrgu Mureş, Februarie 1991

Horea Sava