TEORIA CUANTICA SI DUMNEZEU. Implicatii asupra cosmologiei, corespondente cu teologia ortodoxa

info cuanticaUn frate care a mai colaborat cu noi a realizat acest material-sinteza despre implicatiile fizicii cuantice. Il redam ca atare, noi nefiind deloc ”competenti” pe subiect, pentru cei interesati, spre lectura si discutie. Am adauga doar ca sinteza de mai jos contine opinii argumentate in care sunt citate diverse personalitati din domeniul stiintei, precizare necesara avand in vedere modul diletant in care se invoca, uneori, fizica cuantica, in diverse rationamente dubioase care frizeaza new-ageismul. De asemenea, ar fi de atras atentia ca, oricat de mult am identifica similaritati, prin noile teorii cuantice, intre lumea fizica si teologia ortodoxa, ele trebuie intelese in registrul “corespondentelor”, adica al posibilelor reflectari ale realitatilor din lumea nevazuta in cea vazuta, si nu drept dovezi sau descrieri ale lumii nevazute, duhovnicesti, care nu se poate masura fizic. (Nota razbointrucuvant).

1. Considerații personale

Teoria cuantică aduce modificări esențiale modului în care lumea este văzută din punct de vedere științific, însă, din păcate, acest modificări fie nu sunt suficient de bine înțelese, fie nu sunt popularizate așa cum ar merita. Încă de la Niels Bohr și Werner Heisenberg și până la von Neumann și John Bell a fost identificată existența unor paradoxuri, nerezolvate până azi, care indică legătura strânsă dintre omul ca observator conștient, considerat de fizica clasică un element exterior experimentului și obiectiv, și realitatea observată atunci când e vorba de particule sub-atomice. Teoria cuantică, pe care se bazează o treime din economia americană, de exemplu, pune sub semnul întrebării existența unei lumi fizice reale independente de observator. Unul din celebrele, dar relativ simple, experimente cuantice, al celor doua fante, arată că doar în urma observării conștiente apar particulele ca realități măsurabile, anterior existând doar ca probabilități. “[Experimentul cu două fante] conține întregul mister” (Richard Feynman). Observarea de către om conduce la colapsul funcției de undă, din toate opțiunile, una singură rămânând validă și, deci, reală, din norul probabilistic, particula apărând într-un loc precis. Chiar și atunci, nu se pot determina în același timp deplasarea particulei și locul ei, măsurarea uneia făcând imposibila determinarea celeilalte (“problema măsurării” în fizica cuantică).

 „Ciudățenia cuanticii nu este greu de înțeles, chiar și fără vreun bagaj minim de cunoștințe, dar este aproape imposibil de crezut” (Bruce Rosenblum). „Nici o teorie nu poate rezolva vreodată enigma cuanticii excluzând observatorul conștient. ”

„La început au existat doar probabilități. Universul a putut apărea doar dacă cineva l-a observat” (Martin Rees).

Cum nu există experiment care să infirme concluzia că observarea conștientă influențează direct rezultatul experimentului, unii din cei mai iluștri fizicieni au concluzionat că este nevoie de observare conștientă pentru a se realiza trecerea de la potențialități la materia in forma pe care o vedem. Nu există nici o dovadă că fizica cuantică s-ar aplica doar la nivel sub-atomic și nu s-ar aplica și corpurilor mari. S-au făcut experiențe la scară din ce în ce mai mare, la nivel de atomi mari, iar principiile fizicii cuantice au stat în picioare. La întrebarea dacă un lucru există chiar dacă nu ne uităm la el (Einstein: „prefer să cred că Luna este acolo chiar dacă nu mă uit eu la ea”), răspunsul este „da”, căci au existat alții care au observat acea materie de-a lungul timpului. Asta ar rezolva problema până la momentul apariției omului, dar ce ne facem atunci cu fosilele, cu planetele, cu întreg universul, într-un final? Dovezile ne arată că ele au fost acolo chiar și când n-au existat oameni să le observe. Fizica cuantică ne spune ca ar fi fost nevoie de cineva a cărui prezență  să genereze existența lor în acea formă determinată. Iar reperul este conștiința umană, caci ea produce în experimentele de fizică cuantică colapsul funcției de undă. Deducția ne-ar arăta, deci, că ar trebui să fie vorba cel puțin de o conștiință similară ca natură, dar de o anvergura diferită, capabila sa producă universul. Fără a se demonstra științific existența lui Dumnezeu (fapt imposibil), fizica cuantică arată clar necesitatea existenței unei persoane drept cauză a universului. Pentru noi, în mod evident, acea persoană este Dumnezeu.

Faptul că doar observarea umană produce colapsul funcției de undă confirmă natura fundamental diferită a conștiinței umane față de restul creației.

Principiul incertitudinii (imposibilitatea de a determina în același timp momentul (deplasarea) și locul unei particule) susține, apoi, existența liberului arbitru, nedeterminismul, dar și libertatea omului în raport cu Dumnezeu.

Mai mult, fizica cuantică pare să favorizeze, prin acceptarea unei acțiuni exterioare legilor fizicii, existența unui Dumnezeu prezent permanent în univers, nu unul cum este văzut în catolicism, retras din creație. La fel, este favorizată viziunea unui Dumnezeu care a făurit lumea prin Cuvânt, Logos. Lee Smolin spune că tot ceea ce se vede este o formă de informație, iar Niels Bohr că fizica cuantică nu este o realitate în sine, ci „ceea ce se poate spune despre lume”. John Archibald Wheeler spunea că orice lucru are în profunzime o sursă și o explicație imaterială. „Universul seamănă din ce în ce mai mult cu un uriaș gând, mai degrabă decât cu o uriașa mașină” – Sir James Jeans.

Prin efectul de cuplare (entanglement), teoria cuantică arată că orice particule care au interacționat vreodată rămân pentru totdeauna interdependente, o modificare a uneia produce o modificare a celeilalte, indiferent cât sunt de departe una de cealaltă. Implicațiile acestui efect sunt extrem de largi, implică o comunicare non-fizică, iar pe noi, credincioșii, ne duce cu gândul la strânsa interdependență dintre oameni, rugăciunea pentru alții și pentru toată lumea, Biserica ca trup al lui Hristos, care suferă atunci când doar unul din mădulare suferă, toate acestea nu mai pot fi luate în derâdere de cei ce cred că știința se opune credinței.

Printre alte explicații, mai merită amintită și ce a „lumilor multiple”, în care conștiința este considerată a fi parte din lumea fizică, iar opțiunile considerate probabilistic anterior reprezintă tot atâtea universuri paralele care există în același timp. Deși există susținere pentru această explicație, mai ales pentru că evită problema conștiinței, nu există dovezi care să o susțină; în orice caz, o teorie a lumilor multiple nu are cum să contrazică credința în Dumnezeu.

Nefiind filosofi și cu atât mai puțin teologi, specialiștii în fizica cuantică care își fac curaj și discută despre consecințele teoriei cuantice la nivelul înțelegerii lumii de multe ori tind să acorde universului atribute care ar reveni creatorului său, lui Dumnezeu, sau se lasă influențați de viziuni buddhiste la modă, deși nu aceste explicații ar fi cele mai conforme cu observațiile făcute de fizica cuantică. Se încearcă chiar o abordare a „fenomenelor paranormale” din perspectivă cuantică.

Din punctul meu de vedere, consider că este riscant să se meargă mai departe si să se vorbească în termeni ai fizicii despre ce sunt energiile necreate, dacă ele acționează la nivel cuantic, in spațiu-timp, sau sub scala Planck și nu cred că este important, necesită o altfel de cunoaștere, prin teologie si rugăciune. Mi se pare, însă, important ca credincioșii să știe că teoria cuantică, care este în acest moment cea mai verificată și confirmată teorie a fizicii, nu numai că nu exclude existența lui Dumnezeu, dar oferă puternice argumente în favoarea existenței lui Dumnezeu așa cum este El propovăduit în credința ortodoxă. Datele existente acum nu permit concluzii clare și nici nu e locul fizicii să vorbească despre Dumnezeu. Deși este important că materialismul este ferm respins de știință, fapt ce ar merita spus mai cu tărie, nu poate fi exclusă nici posibilitatea ca teoria cuantică să fie folosită în folosul unei viziuni de tip new-age. De aceea este important să știm care sunt constatările obiective ale științei, care, în prezent, oferă puternice argumente credincioșilor asaltați de ateism și materialism.

2. Transcrierea prelegerii la Gresham College a lui Keith Ward, filosof, teolog și pastor anglican, profesor la Oxford, doctor docent al Universităților Cambridge și Oxford, autor al Why There Almost Certainly Is a God (2008) („De ce aproape sigur există un Dumnezeu”)

„Am vorbit în aceste prelegeri despre relația dintre știința contemporană și religie, înțeleasă ca credință în Dumnezeu – nu îmi propun să detaliez despre ce fel de Dumnezeu este vorba, deocamdată este suficient să ne referim la el ca la creatorul universului.

Presupun că, dacă ne uităm la dezvoltarea științei în lumea modernă, putem identifica câteva figuri distinctive – Newton, Darwin, Gallileo – care au revoluționat gândirea umană privind locul ființei umane în univers. Și s-a crezut că credințele trebuie să se modifice în funcție de descoperirile științei, iar dezvoltarea științei a adus creșterea ateismului cu argumente mult mai sofisticate decât înainte. Viziunea lui Newton, care a fost un adevărat credincios, a permis dezvoltarea ideii că universul funcționează după principii mecanice deterministe, care permiteau anticiparea oricăror evoluții, nelăsând nici un loc acțiunii lui Dumnezeu, a proniei Sale in lume, rămânându-I doar un rol secundar, periferic, după ce a pus totul în mișcare. Nu este ceea ce credea Newton, dar este concluzia la care au ajuns unii urmând raționamentul său. Apoi Darwin, în autobiografia sa, spune că nu este ateu, dar că de multe ori se simte ca un agnostic, deși nu întotdeauna – aceasta era viziunea sa, agnostică, dar, totuși, teistă. Abia apoi, discipolii săi din zilele noastre elimină orice posibilitate de a crede în Dumnezeu, arătând că orice poate fi explicat prin referirea combinată la întâmplare și la legile naturii, în special selecția naturala. Astfel, știința a dat naștere unui nou materialism, mai puternic, ce susține că totul poate fi explicat prin câteva legi simple, în interiorul unui univers exclusiv material. Deci materialismul a devenit o ideologie respectabilă, dar asta doar până ce ajungem în secolul XX la fizica cuantică, care distruge materialismul în întregime. Nu mai este posibil să susții materialismul într-un mod rezonabil și inteligent.

Idealismul

Idealismul filosofic susține că materia este un produs al minții. Folosim “minte” în sens larg, având “conștiința” drept trăsătură esențială. Lumea materială poate exista, dar ea este o expresie a unei alte lumi, conștiente si “mai reale”, care să o susțină. Nu toți, dar majoritatea specialiștilor în fizica cuantică văd conștiința ca fiind mai importantă decât materia.

În aceasta viziune, conștiința este elementul fundamental (de ne-eliminat) al realității, mai important decât materia, care este expresia unei conștiințe. Când Einstein, în 1905, înaintea apariției fizicii cuantice, a introdus “efectul foto-electric”, toată lumea credea că lumina e o undă, lucru demonstrat experimental. Einstein a arătat că lumina e formată din fotoni, mici particule (cuante) care se mișcă individual, ceea ce a intrigat fizicienii, care nu vedeau cum lumina poate fi și unda și particulă în același timp – aceasta este problema ce stă la baza cuanticii. Ambele comportamente ale luminii – undă și particulă – pot fi demonstrate experimental, ceea ce, logic, pare imposibil.

Richard Feynman a spus că “nimeni nu înțelege mecanica cuantică”. Nu înseamnă că matematica sau fizica ce o însoțesc nu pot fi înțelese. Nu există nici o îndoială că mecanica cuantică are extrem de mult succes la predicții. În practică, aceasta a fost confirmată cuprinzător, și este baza pentru cele mai multe dintre tehnologiile noastre de calcul și de informatică. Aceasta funcționează. Dar ceea ce s-ar putea să corespundă teoriei în realitate obiectivă este derutant, și nu există un acord între fizicieni cu privire la modul de a înțelege ceea ce s-ar putea spune despre structura de bază a realității fizice.

Este mai degrabă o teorie matematică pe care nimeni nu știe cum s-o interpreteze. De exemplu, folosești “rădăcina pătrată a lui -1”, care nu e un număr ce poate fi înțeles, dar e esențial teoriei matematice folosite în fizica cuantică, care stă în picioare, deși nu poate fi explicată rațional. Chiar cei mai mari specialiști în fízică cuantică, care o aplică în practică, atunci când sunt întrebați de semnificațiile sale, nu pot oferi răspunsuri clare.

Nu există îndoială, totuși, că aceasta subminează teoria materialista că lumea fizică este alcătuită din particule mici, care interacționează la nivel local (prin contact) ca niște bile de biliard, în conformitate cu legi deterministe și complet cognoscibil, fiecărei cauze corespunzându-i un efect. Sigur, mărimea „bilelor de biliard” a scăzut în timp, de la atomi, la electroni și chiar mai jos. Dar Heisenberg ne spune în 1925 că electronii nu sunt niște bile mici, planete minuscule ce gravitează în jurul nucleului, ca în planșele folosite la școală, ci – și aici vine dificultatea – electronii sunt ceva atunci când sunt observați și altceva când nu sunt observați: când sunt observați, sunt particule într-o anumită poziție, ce poate fi înregistrată pe un ecran; când nu sunt observați, nu sunt particule, aici e problema, sunt doar „unde de probabilitate”. Nimeni nu știe ce sunt „undele de probabilitate”, este un concept matematic: probabilitatea de a găsi o anumită particulă într-un anumit loc. Iar probabilitățile nu sunt realități în sens clasic. Berkeley spunea că „există doar ceea ce vedem” – un bun exemplu este culoarea, realitatea nu este colorată, culoarea există doar în urma unei interacțiuni dintre o undă de lumină și impulsul electro-magnetic din creier produs de aceasta în contact cu ochiul. Deci culoarea este subiectivă, nu există în realitatea exterioară, în care există doar undele de diferite frecvențe ce produc senzații diferite de culoare în contact cu retina. Așa sunt electronii, există ca particule doar când îi observi.

Mulți specialiști in fizica cuantică trag de aici concluzia că particulele sub-atomice există doar când le observăm și numai atunci. Dar atunci ce există cu adevărat? Iată ce cred unii din marii specialiști în fizica cuantică:

“Nici un fenomen elementar nu este real, dacă nu este observat” (Profesor emerit John Wheeler, fizician laureat cu Nobel)  - aceasta este o refutare directă a materialismului, susținând ca nu există materie dacaă nu există conștiința. Dacă credeți că el e nebun, iată ce spune alt laureat Nobel pentru fizică: “Studiul lumii exterioare [în fizica cuantică] conduce la concluzia că conținutul de conștiință este realitatea ultimă.” (Profesorul Eugene Wigner)

Să ne întoarcem la ce spune episcopul Berkeley. Când a fost întrebat ce se întâmplă dacă „există doar ceea ce este observat”, dar nimeni nu se uită, Berkeley a răspuns: „sunt episcop și pot să vă confirm: Dumnezeu ne privește întotdeauna.” Deci lucrurile sunt așa cum sunt pentru că ele sunt întotdeauna sub privirea lui Dumnezeu, altfel nu ar exista nimic.

Alt laureat Nobel, John von Neumann, spune că „Toate lucrurile reale sunt conținuturi de conștiință”.

Ei susțin acestea ca urmare a dualității undă-particulă, principiul complementarității introdus de Niels Bohr în „interpretarea de la Copenhaga”: lumina nu poate fi și undă și particulă, dar cu toate acestea este, în funcție de cum este observată. Bernard d’Espagnat, și el laureat Nobel, spune că adevărata realitate este pentru totdeauna ascunsă, o “realitate voalată”.

Există ecuații matematice (v. spațiul Hamiltonian etc) care pot fi folosite cu succes pentru determinarea realității și a probabilităților, dar n-avem idee de ce funcționează sau ce este, de fapt, realitatea pe care o expun în cifre.

Seamănă extraordinar de mult cu ceea ce Platon spunea. Fizica modernă a început cu repudierea lui Platon – Gallileo, Copernic, chiar și Newton. Platon a spus că lumea materială este doar pe jumătate reală, e o lume a aparențelor, nu așa cum este ea cu adevărat. Pentru el, lumea reală era cea inteligibilă,  a esențelor pure, ce poate fi văzută doar prin intermediul minții și a imaginației, nu este accesibilă simțurilor. Este extraordinar cum fizica cuantică l-a făcut din nou actual pe Platon, adevărata realitate poate fi văzută doar prin conștiință, nu putem observa materia în sine, căci ea nu există, există doar o realitate ce poate fi exprimată matematic despre care n-avem idee cum arată, știm însă că realitatea ultimă nu este una materială.

Ceea ce spune Einstein prin formula E=mc2 arată că materia este doar o formă de energie. Heisenberg mai spune că particulele elementare formează o lume de pure posibilități, iar atomii nu sunt „lucruri”.

Atunci realitatea reprezintă un produs al minții, și ce minte ar putea fi aceea alta decât cea lui Dumnezeu? Atunci Dumnezeu devine intrinsec cercetării științifice, aceasta este interpretarea pur-idealistă, iar Bohr a adoptat-o, vorbind despre o minte universală.

Mai există și interpretarea mai puțin radicală că există ceva ce susține realitatea pe care noi o experiem, dar nu știm ce e – o realitate ascunsă, voalată. Dar chiar și aceasta contrazice materialismul, nu-l contrapune direct pe Dumnezeu, dar spune clar că realitatea nu este materia, aceasta din urmă fiind doar un produs al conștiinței.

Nu vreau să vă induc în eroare, specialiștii în fizica cuantică nu sunt toți credincioși, iar unii cred într-o „minte universală” fără să-i spună Dumnezeu, pentru că nu le place ce vad în biserici și sinagogi, dar pentru mine este evident că se referă, de fapt, la Dumnezeu. Chiar și agnosticii recunosc că nu materia reprezintă realitatea ultimă.

Principiul nedeterminării

Foarte mulți ați auzit de acest principiu al lui Heisenberg, denumit si principiul incertitudinii. Potrivit lui Heisenberg, nu este posibil să determini în același timp momentul (deplasarea) și poziția unei particule elementare. Dacă-i afli viteza, nu știi unde se află, iar dacă afli unde este poziționată, nu știi cu ce viteză se deplasează. Aceasta este realitatea și înseamnă că nu se poate cunoaște totul despre realitatea fizică, este imposibil să cunoști pe deplin universul și starea sa de cauzalitate la un moment dat; de fapt, nu este vorba doar de moment și poziție, ci sunt multe alte componente pe care nu le poți co-determina în același timp. Trebuie să fim atenți, căci nu înseamnă că, dacă știi unde este o particulă, aceasta nu are o viteză – are o viteză, doar că nu știi care este aceea. Am putea crede că este vorba de o limitare a înțelegerii umane. Să ne uităm la cum vedea lucrurile Laplace, cel despre care legenda spune că, întrebat fiind de Napoleon „atunci unde este locul lui Dumnezeu?”, ar fi răspuns „nu am nevoie de acea ipoteză”. Laplace credea că este posibil din punct de vedere matematic să arătăm că întreg universul este determinist, totul putând fi anticipat pe baza materiei existente și legilor fizice, neexistând nici un fel de implicare a lui Dumnezeu. Principiul nedeterminării arată că aceasta viziune este complet falsă. Trebuie, însă, spus că Newton nu a îmbrățișat niciodată determinismul, așa cum a făcut-o Laplace, Newton a crezut întotdeauna în acțiunea directă a lui Dumnezeu, chiar în ciuda legilor fizice descoperite. Fizica cuantică spune că nu poți anticipa ce se va întâmpla, pentru că nu poți cunoaște starea de cauzalitate de la un moment dat, există întotdeauna incertitudini. Aceasta e cel mai puțin ce putem spune în lumina fizicii cuantice, că Laplace s-a inșelat.

Putem merge mai departe si să ne întrebăm dacă problema este una de predicție – există o realitate, dar nu o putem vedea sau măsura, așa că nu putem ști care va fi efectul în viitor – , sau este vorba de o problemă mai profundă – universul nu este, de fapt determinist, este un univers probabilistic. „Interpretarea Copenhaga”, acceptată de aproape toți fizicienii, este că ultima accepțiune este cea adevărată, că universul este unul nedeterminist; nu este vorba doar de o limitare a ceea ce putem cunoaște, ci de o imposibilitate de a cunoaște pe de-a-ntregul prin mijloacele științei. Poți spune că există o probabilitate de 80% ca o particulă să fie într-un anumit loc, dar rămân cele 20% de procente probabilitate să nu fie acolo. Daca ați auzit de „pisica lui Schrödinger”, e vorba de un experiment mintal, în care o pisică este închisă într-o cameră din oțel, împreună cu următorul dispozitiv (care trebuie să fie ferit de interacțiunea directă cu pisica): într-un detector Geiger-Müller se află o cantitate mică de material radioactiv, atât de mică încât, în decurs de o oră, doar un singur atom probabil se va dezintegra, sau cu egală probabilitate, poate niciunul; dacă totuși se întâmplă, detectorul Geiger va genera un semnal si prin intermediul unui releu eliberează un ciocan care sparge o mică fiola de cianură. Dacă lăsam nesupravegheat întregul sistem timp de o oră, putem spune că pisica trăiește încă dacă în acest timp nici un atom nu s-a dezintegrat. Funcția de undă a întregului sistem va exprima acest fapt având în ea pisica vie-și-moartă (scuzați expresia).

Potrivit fizicii cuantice, deci, pisica se află într-o stare de nedeterminare: 50% moartă si 50% vie. Acest experiment mintal arată că nu vorbim doar de probabilitatea ca pisica să fie vie sau moartă, ci, înainte să fie observată, este concomitent  moartă și vie. Doar o dată ce cutia va fi deschisă, pisica va fi sau vie, sau moartă. Acest paradox nu a fost niciodată rezolvat, deși cei mai iluștri fizicieni au încercat. Aceasta confirmă că trăim într-un univers în care nu doar că nu putem ști ce urmează să se întâmple, dar nici nu este deja hotărât ce urmează să se întâmple,viitorul este unul deschis opțiunilor. Deschis posibilităților sale interne, dar și celor externe, cum sunt intervențiile dumnezeiești, dar si acțiunile libere ale celorlalți oameni. Se crede că liberul arbitru este o iluzie, că există o predeterminare in acțiunile oamenilor, dar fizica cuantică ne arată că această viziune este falsă. Sigur, sunt multe lucruri care influențează deciziile oamenilor, dar, în final, ei sunt cei care iau decizia și nu într-un mod determinist. Așa că sunt responsabili de actele lor; dacă se susținea că fizica clasică subminează principiul liberului arbitru, fizica cuantică îl reafirmă.

Einstein, într-o formulare legendară în discuția cu Niels Bohr pe tema cuanticii, a afirmat că „Dumnezeu nu joacă zaruri cu universul”. Einstein era un determinist, deși a revoluționat fizica, viziunea sa a rămas una de fizică clasică. Dar specialiștii în fizica cuantică spun că se pare că Dumnezeu chiar joacă zaruri cu universul, însemnând că nu tot ce urmează să se întâmple e deja decis. Ar fi aceasta irațional în raport cu Dumnezeu? Depinde de voința lui Dumnezeu, dacă El și-ar fi dorit să existe libertate pentru oameni, să facă propriile alegeri, în acest sens ar fi necesar să „joace zaruri”. Principiul nedeterminării susține clar că liberul arbitru poate exista. Toate dovezile pe care le avem arată că nu suntem într-un univers determinist.

Principiul interconectării

Principiul interconectării este cunoscut și ca „entanglement” (ce poate fi tradus „cuplare”, dar si „încurcătură”, n. trad.) cuantic, legat de numele lui John Bell. În locul teoriei complicate, iată un exemplu pentru a înțelege această problemă: să luăm două particule sub-atomice (să nu uităm, ele sunt construcții mintale) care se ciocnesc și-și modifică starea, încărcătura electrică devine pozitivă la una și negativă la cealaltă, după care se despart, călătorind cu viteza luminii. După câțiva ani sunt foarte departe una de celalaltă, poate chiar la milioane de ani lumina. Un principiu fundamental al fizicii clasice ne spune că doua entități se pot influența reciproc dacă intră în contact una cu cealaltă. Ei bine, teorema lui Bell (sau inegalitățile lui Bell) ne spune că, o dată ce două particule fundamentale au interacționat, ele continuă să interacționeze, oricât de departe ar fi una de cealaltă, iar interacțiunea se produce mai rapid decât viteza luminii. Aceasta ar trebui sa fie imposibil, iată un nou paradox al teoriei cuantice. Se încalcă inclusiv principiul relativității al lui Einstein, care spune că nimic nu poate circula mai repede decât viteza luminii. Dar potrivit teoremei lui Bell, două particule se pot influența reciproc instantaneu; în cazul nostru, dacă o particulă își schimbă încărcătura electrică de la pozitiv la negativ, cealaltă particulă și-o va schimba de la negativ la pozitiv, rămân „cuplate” oriunde ar fi. Ce se întâmplă uneia o modifică pe cealaltă. Această teoremă a fost testată și confirmată experimental. Din punctul de vedere al fizicii clasice, aceasta este imposibil, nu există influență la distanță, Newton chiar spunea că „numai un om nebun poate crede că lucrurile interacționează la distanță”. Fiind întrebat de gravitație, însă, care pare să însemne o acțiune la distanță, Newton a răspuns că „nu formulează nici o ipoteză”, deci a recunoscut implicit că nu știa. Sigur, avem inclinația să gândim determinist că nu există interacțiune la distanță, pentru că nu o vedem, lucruri aflate la ani lumină distanță interacționează instantaneu. Cum se poate aceasta? Nimeni nu știe. Trebuie să fie ceva nespațial si atemporal care se întâmplă, dar noi nu știm ce, iar fizicienii sunt în mare încurcătura.

Einstein, căruia nu-i plăcea deloc fizica cuantică, deși trebuia s-o accepte, spunea că „O ființă umană … se experiază pe sine însuși ca fiind ceva separat de restul universului – un fel de iluzie optica a conștiinței sale”. Ideea că orice – orice persoană, orice stare – este separat de restul universului este o iluzie, o înșelare („delusion”), poate fi ilustrată destul de corect spunând ca orice se întâmplă, oriunde în lume, te afectează direct, deși nu o simți. Ca să știi ceva, trebuie să știi, deci, totul, toate fiind legate. Acesta este principiul holismului, care spune că legătura cauzală nu merge de jos în sus, de la atomi la organisme complexe, ci cu totul invers, de sus în jos, „universul” face ca părțile sale să acționeze într-un anumit fel. De exemplu, celulele din corpul uman, care sunt identice, dar capătă roluri diferite, în funcție de locul în care se afla în corp. Cumva, corpul le face pe acele celule să se comporte diferit, deci cauzalitatea merge de sus în jos. Iar fizica cuantică vine și spune că această cauzalitate vine chiar de la nivel de univers.

John Bell spune că „universul este astfel alcătuit încât există o interconectivitate cuantică inseparabilă a tuturor parților sale între ele.”

Acum, în ceea ce privește legătura cu credința în Dumnezeu, cele expuse fac această credință mult mai plauzibilă, mai ales pentru că fizica cuantică:

- consideră conștiința drept o parte esențială a realității, fără conștiință probabil neexistând realitate;

- confirmă existența liberului arbitru și lasă loc acțiunii dumnezeiești asupra lumii;

- universul ca întreg determină comportamentul părților, iar dacă deasupra acelui întreg este o rațiune, o minte cosmică, atunci putem spune că această rațiune cosmică include totalitatea lumii fizice, iar cauza finală a universului este sursa acelei rațiuni care face ca universul să fie așa cum ni se arată. Deci ii va fi greu unui specialist în fizica cuantică să nu creadă într-un Dumnezeu, iar cei ce nu o fac, înclină să spună că preferă să ignore astfel de filosofări și să se ocupe doar de aplicațiile practice. Este și aceasta o posibilitate, dar reprezintă o trădare a demersului științific de a căuta să afli ce este lumea cu adevărat.

3. alte opinii despre consecințele fizicii cuantice

a. 

Stuart Hameroff, anestezist, profesor la University of Arizona, specialist în studierea conștiinței, autor, împreună cu Roger Penrose, al Shadows of the Mind, despre legătura dintre conștiință și fizica cuantică:

Conștiința este cel mai important lucru, este singurul despre care putem spune că există. Dacă nu există conștiința, nu există existența, nu există viață rațională, așa că conștiința este cel mai important obiect de studiu. (…)

Conștiința și fizica cuantica sunt legate, mai ales dacă ne uităm la influența observatorului asupra rezultatelor unui experiment cuantic. Cum putem explica în absenta referirii la conștiință principiul superpoziției? Teoria cuantică este cea mai de succes teorie propusă vreodată, face predicții corecte până la 25 de zecimale, știm că superpoziția și interconectarea (entanglement) există. Da, sunt misterioase. Roger Penrose a propus câteva ipoteze de lucru, dar faptul că sunt misterioase nu le infirmă existența câtuși de puțin. Știm de la Niels Bohr și von Neumann, până la Wigner și, mai recent, Henry Stapp că conștiința produce colapsul funcției de undă, particula încetează să mai fie expresia unei probabilități. Noi am întors această formulare și am zis că chiar colapsul funcției de undă reprezintă conștiința. Oricare ar fi poziția pe care o adopți, este clar că conștiința și mecanica cuantică sunt legate și ar putea fi expresia unui același mister, întrebarea e cum sunt legate. (…)

Producția unor computere din ce in ce mai performante nu ne apropie deloc de înțelegerea conștiinței, căci nu arată în nici un fel cum se poate face saltul de la calcul performant la conștiință, acest drum este unul închis si nu există predicții testabile ale teoriilor propuse de Ray Kurzweil si alții privind teoria singularității. Ei tratează superficial problema conștiinței pentru că n-o pot înțelege și nu pot lucra cu ea. Este greșit să se creadă că conștiința apare automat după atingerea unui anumit nivel de complexitate de calcul, de ce nu este o furtună tropicală conștientă, sau un computer, de ce nu este internetul conștient? Nu există probe sau teste științifice să demonstreze singularitatea.

Microtuburile aflate în creier trec prin stări cuantice, aceasta s-a demonstrat, chiar anestezia acționează prin aceste microtuburi (…). Știm cum anestezicele trec prin aceste microtuburi, cum trec prin așa-numitele canale cuantice către dipoli cuantici, acționând în aceleași regiuni care pare ca generează coerența cuantică.

S-a arătat că ultrasunetele au efect asupra creierelor animalelor, inclusiv electro-fiziologic și comportamental. Am făcut atunci un studiu să vedem impactul ultrasunetelor asupra stării de spirit. Am aplicat 8 MHz timp de 15 secunde asupra creierului, ceea ce s-a văzut că îmbunătățește starea de spirit 10-14 minute după expunere, tocmai am publicat rezultatele studiului. Acum studiem aplicarea unor ultrasunete de 2 MHz timp de 30 de secunde, se pare că rezultatele vor fi și mai bune. (…)

În sens filosofic, dacă propunerea noastră este validă, înseamnă că conștiința se formează la nivelul geometriei spațiu-timp, la nivelul Planck, cel mai jos nivel în univers. Am avut pacienți care au trăit experiențe dincolo de moarte și eu încerc această explicație științifică pentru acest fenomen: când coerența se pierde, sângele nu mai circulă, energia se pierde, informația cuantică nu se pierde, ci trece în univers, rămânând interconectată (entangled), un fel de suflet cuantic, daca vreți. Dacă pacientul își revine, povestește cum plutea deasupra propriului corp. Poate chiar acel suflet rămâne pentru totdeauna ca atare în univers sau se reincarnează. Îmbinarea cuanticii cu studiul conștiinței face viața de după moarte o posibilă explicație științifica plauzibilă. Acum oamenii de știință spun că este imposibil, dar acei oameni de știință nu pot explica nici existența conștiinței în interiorul corpului, așa că nu pot da verdicte despre existența conștiinței în afara corpului. (…)

Așa că, chiar dacă ești ateu, s-ar putea să te trezești că exiști și după moarte. Asta nu înseamnă că sunt un „dualist”, dacă sufletul se află la nivelul geometriei la scara Planck (scară de energie în jurul valorii de 1.22 × 1019 GeV (care corespunde cu echivalența masă-energiecu masa Planck 2.17645 × 10-8 kg), n. trad.), nu se află în afara observației științifice. Dualiștii cred că conștiința este în afara științei, chiar în afara universului, în afara spațiului și timpului, eu spun că sufletul este la scara Planck, în interiorul coordonatelor spațiu-timp; sufletul este deci fizic, dacă includem aici fizica cuantică, dar nu e material, căci nivelul cuantic este pre-material, materia nu a apărut încă, aceasta se întâmplă doar după colapsul funcției de undă. Acolo se afla conștiința. Ea poate exista și la un nivel mai mare, în întreg universul, nu putem exclude această posibilitate, dar nu e ceva ce e demonstrabil științific, nu o susțin în fața elevilor mei. Dar nu ne putem pronunța până nu aflăm ce este conștiința. (…)

În ceea ce privește experiențele de după moarte, ele nu pot fi cauzate de hipoxie, așa cum susțin unii, căci nu ar avea starea aceea senină și calmă, ci s-ar panica și ar fi agitați. (…)

[referindu-se la afirmația lui David Brooks: „Creierul nu este mintea. Este, probabil, imposibil să te uiți la o hartă a activității creierului și a prezice sau chiar înțelege emoțiile, reacțiile, speranțele și dorințele minții.” http://www.nytimes.com/2013/06/18/opinion/brooks-beyond-the-brain.html?hp&_r=1& ] Este foarte corect! Se confundă harta cu teritoriul, activitatea metabolică cu conștiința. S-a făcut un studiu în Anglia în 2012 de către David Nutt, care studiază psihedelia de ani de zile, iar el susține că, pentru a înțelege conștiința și funcționarea creierului, trebuie folosite halucinogene. În acel studiu, au injectat voluntarilor ingredientul activ din ciupercile halucinogene – psilocybin – și au fost monitorizați prin RMN, EAG etc. Analiza RMN a arătat exact opusul a ceea ce se aștepta, în loc să se lumineze ca un copac de Crăciun, RMN-ul a rămas rece, negru și tăcut, părea că sunt inconștienți sau chiar morți cerebral, activitatea cerebrală era sub cea de bază, deși, intervievați ulterior, voluntarii au raportat halucinații si experiențe extrem de intense. La fel, analizele EEG (encefalograf) și MEG n-au raportat aproape nici o activitate. Interpretarea mea este că, în aceste cazuri, conștiința s-a dus la un nivel mai adânc, cuantic, care are nevoie de foarte puțină energie și nu este identificată de RMN. La fel poate că se întâmplă la călugării [budiști], pierd abilitățile cognitive, nu ți-ai dori să-ti conducă mașina până acasă, dar intern au experiențe foarte vii și intense. Deci conștienta nu este cu adevărat reflectată în RMN.

b. fizicieni renumiți despre cuantică http://quantumenigma.com/ s.a.

Eugene Wigner:

„Argumentul [pentru] existența unei influențe a conștiinței asupra lumii fizice se bazează pe observația că nu știm de nici un fenomen în care un subiect este influențat de către un altul fără a exercita o și un efect în consecință. Acest lucru pare convingător pentru mine. Este adevărat că, în condițiile obișnuite ale fizicii experimentale sau ale biologiei, influența unei singure conștiințe este cu siguranță foarte mică. Nu avem nevoie de presupunerea că există un astfel de efect. Este bine să ne amintim, totuși, că același lucru poate fi spus despre relația dintre lumină și obiectele mecanice. . . . Este puțin probabil ca [micul] efect să fi fost detectat dacă considerații teoretice nu ar fi sugerat existența sa…”

Bruce Rosenblum, Fred Kuttner:

„ (…) în timp ce viziunea newtoniană este uneori văzută ca negând posibilitatea unor astfel de idei, mecanica cuantică, vorbind de interconectare universală și care implică observatorul în țesătura realității, neagă acea negație. În acest sens foarte general, se pot găsi date ale al fizicii care susțin anumite forme de înțelepciune arhaică.”

Andrei Linde:

„Nu se va dovedi oare, cu dezvoltarea în continuare a științei, că studiul universului și studiul conștiinței vor fi legate inseparabil, și că în final progresul unuia nu va fi posibil fără progresul celeilalte? “

Eugene Wigner:

„Când teritoriul teoriei fizice a fost extins pentru a include fenomene microscopice prin crearea mecanicii cuantice, conceptul de conștiință a venit în prim-plan din nou: nu a fost posibil să se formuleze legile mecanicii cuantice într-un mod coerent fără referire la conștiință.”

David Chalmers:

„Atunci când există două mistere, este tentant să presupunem că au o sursă comună. Această tentație este amplificată de faptul că problemele din mecanica cuantică par a fi profund legate de noțiunea de observator, care implică în mod esențial relația dintre experiența unui subiect și restul lumii.”

Roger Penrose:

„Este un fapt uimitor că aproape toate interpretările mecanicii cuantice … depind într-o anumită măsură de prezența conștiinței pentru a oferi “celor observate” ceea ce este necesar pentru … apariția unei lumi clasice.”

Pascual Jordan:

„Observarea nu doar afectează ceea ce este măsurat, ci îl produc.”

Bernard d’Espagnat:

„Doctrina că lumea este alcătuită din obiecte a căror existență este independentă de conștiința umană se dovedește a fi în conflict cu mecanica cuantică și cu faptele stabilite de experiment.”

John Bell:

„Nu este bine să știi ce rezultă din ce, chiar dacă nu este necesar PTSP? [PTSP este abrevierea sarcastică a lui Bell a "pentru toate scopurile practice"] Să presupunem, de exemplu, că mecanica cuantică nu se poate formula în termeni exacți. Să presupunem că, atunci când se încearcă formularea dincolo de PTSP, vom găsi un deget ce arată cu încăpățânare dincolo de obiect, către mintea observatorului, la textele hinduse, la Dumnezeu, sau chiar doar către Gravitație? Nu ar fi aceasta foarte, foarte interesant? “

VA URMA!

SURSA: http://www.cuvantul-ortodox.ro/