Două răvaşe răscolitoare ale lui Mircea Vulcănescu din temniţa Aiudului. “M’am simţit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber”. FACSIMILE

facsimile Mircea Vulcanescu inchisoareMartirul Mircea Vulcănescu (3 Martie 1904, Bucureşti – 28 Octombrie 1952, Aiud). Publicăm azi, cu pioşenie, două scrisori ale marelui filosof român Mircea Vulcănescu, din preajma Sfintelor Paşti 1947, către sora şi soţia sa. Deşi ele sunt de la finalul lunii martie iar Paştile urmau să cadă pe 13 aprilie, mărturisitorul face urarea de Hristos a Înviat!, având în vedere că următoarea scrisoare o putea da tocmai peste o lună. Este prima Înviere pe care martirul pentru Hristos o va petrece în temniţele comuniste.

II 3

Sora mea dragă. Regret că gratitudinea cuvenită

ostenelii voastre s-a prefăcut în dojană. Dar

condiţiile vieţii de aici sunt de aşa fel încât cel

închis n’are alt mijloc de adaptare decât

refugiul în vis. Ca să compenseze farsa pe care

i-o joacă Providenţa, el instituie fictivitatea

vieţii din afară şi trăeşte aevea mii de vieţi

imaginare. Vexările, lipsa de hrană, de

igienă, de confort, pot astfel deveni suportabile.

Sunt, în orice caz, condiţia unei stranii liber-

tăţi interioare. Nu numai faţă de semeni. În

starea asta, orice intruziune a lumei din afară

crează un şoc emoţional, demarcându-i j…

latea adaptării. Iar încercările de îndulcire

a vieţii de aci, constituind atentate la libertatea

interioară dobândită atât de scump. Calitatea

adevărată, în aceste împrejurări, e să laşi pe om

în plata Domnului, dacă nu-i poţi da ce îi lipseşte,

nu să-i adaugi motive de remuşcări sau de

regret pentru ingratitudine şi nestăpâniri de sine.

Ca să ne minţim la gratii cenzurate după atâta osteneală?

Cartea poştală costă mai puţin. Iartă-mă că scriu

asta, dar aşa e. Mulţumesc totuşi c’aţi venit.

Şi scuze. Hristos a înviat tuturor. Mircea

[Aiud] 27.3.47

IV

Draga mea, începutul a fost greu. Ca la judecata

dintâi, când te înfăţişezi greu înaintea lui Dumnezeu,

între îngeri şi draci. A mai fost pe urmă un ceas greu.

Prima seară de celulă. M’am temut de singurătate.

Nu ştiam cum se practică aici. Nici că seamănă cu starea

mea de totdeauna. Dar seara’ntâia a trecut uşor. Sgo-

motele ritmice ale sălii cu freamătul vântului mi-au

creat chiar o stare de exaltare euforică. Păream pierdut

în fundul lumii şi purtat ca pe o aripă. Am plâns.

Dar nu de necaz, ci gândind ce trist trebuie să fi fost pe

Ghetzimani sau Golgotha, de vreme ce eu nu eram

trist. Apoi, singurătatea de aici s-a vădit mai puţin

perfectă. Era şi liniştea, veşnic susţinută de un

ritm ca de foc. Tara tiri – tiriram (bis). Să fie iluzia

lui Dyonisie, umblă încă prin ţara lui? Am rămas

în sfârşit cu mine însumi. Mi-am retrăit viaţa

ceas cu ceas. Am descoperit că tinereţea mea îm-

plineşte un sfert de secol! Am stat de vorbă cu mine

despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre

Dumnezeu. Am făcut exerciţii inutile. Am re-

zolvat probleme arbitrare. M’am simţit

tulburător de lucid, dar spăimântător de liber.

Afară de un singur gând. Cu drag, Mircea.

[Aiud] 28.3.47

Sursa: MĂRTURISITORII