Ne este rusine de principiile crestine?

Alianta Familiilor din RomaniaPeriodic, când apar situații de copii răpiți de stat de la familii de români din diaspora, prima întrebare care ne trece prin minte este "de ce au fost luați copiii de la părinți?" Este o întrebare legitimă şi normală, dar uneori fără folos. Curiozitatea îşi are limitele ei. Curiozitatea noastră ar trebui să fie tocmai inversă: ce putem face să asigurăm reíntoarcerea grabnică a copiilor în căminele lor creştine din care au fost răpiți de către stat.

Zvonuri fara rost

De obicei, în legatură cu aceste cazuri apar zvonuri şi presupuneri privind abuzul copiilor de către părinți de genul: oare au fost copiii abuzați? Ori bătuți de părinți? Aceste zvonuri şi presupuneri iscă şi mai multe zvonuri şi dispute inutile. În acest vacarm de speculații pierdem din vedere principiile creştine care sunt în joc. Miza nu e motivația statului, ci principiile creştine. Unul dintre subiectele care apar este dacă copiii au fost disciplinați fizic de părinți (adică "bătuți") şi dacă din această cauză au fost luați de stat.

Îndrăznim, ca răspuns la aceste speculații şi discuții inutile, să răspundem tot cu o întrebare: ne este oare ruşine de principiile creştine de creştere a copiilor care includ şi disciplinarea lor corporală? Întregul creştinism şi lumea seculară cunoaşte expresia biblică "do not spare the rod / nu cruța nuiaua". Din nefericire, insa, la majoritatea creştinilor parcă le este jenă de acest verset. Unii par să spună că ar fi bine să eliminăm acest verset din Sfintele Scripturi, aşa cum "minoritățile" sexuale solicită eliminarea din Biblie a versetelor care îi deranjază. Cum adică, ar zice unii, în 2021 să afirmi viabilitatea şi validitatea disciplinării corporale a copiilor în conformitate cu Sfintele Scripturi? Îndrăznimsă spunem că cei care gândesc aşa gândesc eronat. Sunt influențați mai mult de gândirea seculară decât de gândirea duhovnicească. Iar cine este ispitit să gândească aşa, va fi ispitit să adopte gândirea seculară şi în alte domenii în care ea e în conflict cu gândirea duhovnicească.

Disciplinare rezonabila

Credem că majoritatea dintre noi suntem mulțumitori părinților noştri pentru că ne-au pedepsit când eram copii şi merităm. Mulțumitori bunicii care avea "joarda" de gutui pe dulap, într-un loc unde nu puteam să ajungem cu brațele, şi pe care ne-o aplica din când în când. Nu folosea ciomagul, nici parul. Şi nici nu folosea "jaorda" din mânie. Nuiaua ustura pentru o nițică vreme. Aşa cum pişcă o injecție sau când suntem la dentist. Pişcătura e o atenționare făcută spre binele nostru, pe când ciomagul fărâmă oasele şi nu e spre binele nostru. Sfintele Scripturi nu permit disciplinarea prin fărâmarea oaselor.

Rusine de principiile crestine?

Din nefericire, parca se observa o respingere a acestui principiu de disciplinare de care ne este ruşine. Fenomenul acesta al ruşinii, însă, nu este unic în România. E tot mai pronunțat şi la creştinii din Occident care, pentru a se potrivi chipului veacului XXI, ne dau de înțeles că trebuie şi noi să fim în rând cu "lumea seculară" şi învățăturile ei. Recomandam, în acest sens, critica aspră pe care profesorul Carl R. Trueman o face în ediția curentă a publicației First Things, "The Failure of Evangelical Elites". [Link: https://www.firstthings.com/.../the-failure-of...] În articolul lui, Profesorul Trueman atacă două tendințe curente în lumea creştină occidentală dintre care a doua e direct relevantă discuției mele de azi "the second tendency … is to conform Christianity to the spirit of the age / a doua tendință este conformarea creştinismului la spiritul veacului".

Observația lui priveşte mai mult tendința de conformare a învățăturilor creştine cu învățăturile seculare privind sexualitatea, avortul, transgenderismul, dreptatea socială, rasismul, clima şi alte subiecte propuse de secularism. Noi extindem discuția lui şi o aplicam subiectului privind disciplinarea copiilor din perspectiva Sfintelor Scripturi. Propunem să nu ne fie ruşine de ceea ce învățăm privind acest subiect în Sfintele Scripturi şi să nu ne fie ruşine să apărăm poruncile Scripturii.

Interesul suprem al statului, al copilului ori al familiei?

Un subiect oarecum legat este Cazul Furdui, sub intrebarea la ce servește dezmembrarea intenționată a familiei naturale: interesului suprem al copilului, al familiei ori al statului? Subiectul acesta este vast și constituie obiectivul unui număr imens de cărți, studii sociologice, opinii, articole și chiar decizii judecătorești. Acum 10 sau 15 ani Curtea Suprema din Utah a

dat o decizie incisivă. Curtea critică, indirect, mofturile adulților privind alegerile care pe le fac în viață, stilurile de viață pe care și le aleg, divorțul, concubinajul și lucruri asemănătoare, fără să se gândească ori să ia în considerare impactul acestor comportamente și schimbări sociale asupra copiilor. Cu alte cuvinte, Curtea încerca să convingă adulții că sunt egoiști și că se gândesc doar la ei. Nu se gândesc la cele mai firave ființe ale societății: copiii.

Ne-am obișnuit cu expresia "interesul suprem" al copilului. Este o expresie cu origini în dreptul anglo-saxon care apoi a fost inserată în Convenția Internațională a Drepturilor Copilului (New York 1989), iar apoi în legislațiile interne ale țărilor care au semnat și promulgat Convenția.

Interesul suprem al copilului denotă decizii judecătorești, politici și acțiuni vizate să asigure bunăstarea supremă a copiilor. Nimic rău cu asta. Obiectivul este foarte bun. Dar, tot mai mulți dintre noi începem să afirmam că există un interes și mai înalt și elevat, interesul suprem al familiei. Interesul suprem al familiei combină interesul suprem al copiilor cu interesul suprem al părinților. Interesele lor nu sunt în conflict, ci în armonie, iar statul trebuie să faciliteze îmbinarea armonioasă a acestor interese.

Interesul suprem al familiei

Statele care răpesc copiii de la părinți, cum e Norvegia, iar acum Germania, afirmă că o fac în interesul suprem al copiilor. Ne-am obișnuit cu aceste afirmații propagandistice, dar e vremea să le examinăm mai îndeaproape, în lumina realităților zilnice. Adică: ce se întâmplă și cum se derulează viața zilnică a copiilor luați de la părinți și puși în plasament ori în grupuri supravegheate de agenții statului și nu de părinți?

În ultimii ani au ieșit la iveală realități deloc plăcute privind acești copii în Marea Britanie. Unii copiii sunt luați de la părinți pentru că se încaieră acasă, sunt violenți, iar părinții îi obstrucționează fizic pentru a evita escaladarea violenței ori distrugerea bunurilor.

Se știe mai puțin că odată ajunși în plasament cu alți copii, copiii devin și mai indisciplinați. Nici mama, nici tata nu sunt pe aproape să-i disciplineze, autoritatea parentală dispare, iar comportamentul copiilor se dezintegrează. În plasament se încaieră și mai mult, devin și mai agresivi, mai vulgari, mai violenți. Unii dintre ei sparg obiectele din jur, lovesc pereții, scuipă copiii din jur, învață vulgaritate unii de la alții. Abuzul sexual nu este nici el exclus.

Cum se rezolvă conflictele? Este chemată poliția. Uneori de 2 sau 3 ori pe zi pentru a liniști copiii. Poliția ia locul părinților. Astfel statul secular a confiscat autoritatea multimilenară a părinților de a-și disciplina copiii si a acordat-o poliției. Astfel, unii copii sunt sedați, alții imobilizați fizic. Apoi intervin psihologii, "experții" care încearcă să ia locul părinților. Urmează "evaluările", opiniile de "expertiză", și denaturarea, în multe cazuri, a echilibrului emoțional al copiilor.

Asta a fost calea aleasă de statul secular pentru a rezolva problemele de disciplină din familiile nucleare intacte. Este ea cea mai bună? Probabil că atunci când legile aferente acestui domeniu social au fost adoptate, cei care le-au adoptat au anticipat că ele vor funcționa perfect. Dar nu au funcționat perfect. Experimentul Keltner din Germania care plasa minorii cu pedofili a fost o tragedie, o pată neagră pe conștiința Germaniei. Avem convingerea că în viitorul nu prea îndepărtat, Occidentul își va da seama de eroarea crasă care o face când ia copiii de la părinți în numele principiului interesului suprem al copilului. Deci, in opinia noastra, o nouă doctrină trebuie adoptată: principiul interesului suprem al familiei naturale și nucleare, în care statul intervine nu să dezmembreze familia, așa cum a făcut cu familia Furdui, ci să faciliteze rezolvarea conflictelor din familie, acolo unde există, pentru a asigura integritatea familiei naturale.

Alianta Familiilor din Romania