New News Buzau header

LIVE - TV NEWS BUZAU - EMISIUNILE CARE CONTEAZA !

„Vremuri de bejenie” - Sanatoriul Tg. Ocna (Despre Wurbrand Richard si Valeriu Gafencu) (2)

Petre Petrea PrezentAsa cum am promis, incepem un serial din memorialistica vie a buzoianului Petre Petrea (Grigorescu), fost detinut politic, partizan in muntii Buzaului ("nea Petrica" a trait in Plescoi, si despre el pot povesti foarte multe, dar nu este timpul si poate nici locul pentru asa ceva. Era un om activ - lucra in gradina ca un tanar, calatorea, scria, citea si vorbea celor dornici sa asculte istoria adevarata a acestui neam. A intregit ceata luptatorilor anticomunisti acum 4 ani, pe 9 mai 2019 la 98 de ani. A cunoscut ororile inchisorilor comuniste, cu peste 11 ani de puscarie comunista in care a indurat umilinte greu de descris (povestea ca nu i-a ramas niciun os intreg in urma batailor repetate din temnitele terorii), dar a supravietuit miraculos si a reusit sa spuna multor tineri pataniile lui si ce a invatat acolo in inchisoare si de asemenea ce personalitati si sfinti a cunoscut... A fost un exemplu viu de curaj, cinste, tenacitate si darzenie romaneasca. Dumnezeu sa-l odihneasca si-l rugam sa ne vegheze de sus!

”...Era a doua zi după confruntarea cu distinşii noştri colegi reeducaţi şi mi-am pus în gând să mă feresc în permanenţă de ei. Îmi cam bătea inima, când erau invitaţi la raport însă nu le-am dat posibilitatea să aibă ceva compromiţător prin comportarea mea. De aceea, doi ani cât am stat la Tg. Ocna, nu am fost niciodată chemat la securitate. Doar în câteva rânduri, în situaţii mai grele, de tulburări generale prin închisori, o parte dintre deţinuţi erau izolaţi în camere speciale pentru câteva zile; de fiecare dată făceam parte din acest grup.

După cum v-am spus, a doua zi după discuţia mea cu reeducaţii, m-am ataşat micului grup de trei, care nu s-au amestecat niciodată cu ceilalţi de când am venit la ei. Le-am spus acelaşi lucru şi lor ca şi celorlalţi, m-au ascultat cu seninătate şi răspunsul mi l-a dat la urmă unul dintre ei, cam aşa: „— Lăsaţi, domnule, că acum dracul nu mai este aşa de negru cum îl face omul?!...”. Mi-a spus-o cu un zâmbet aşa de nevinovat, că m-a dezarmat. Am rămas câteva secunde uitându-mă lung la el şi n-am mai spus nici eu nimic. Mi-am  dat seama că nu trebuie să mai continui discuţia. În cameră nu se putea discuta nimic. În situaţia aceasta am mai stat în această cameră şi nu s-a mai întâmplat nimic deosebit. Către sfârşitul lunii august, într-o dimineaţă frumoasă, însorită, la deschidere gardianul ne-a spus că izolarea noastră s-a terminat. Nu-mi venea să cred că voi putea să stau de vorbă cu toţi prietenii de afară, că vom fi şi noi în rând cu ceilalţi, liberi într-o curte mare, plină cu flori de toate felurile şi de toate culorile!... Îmi venea să cred că visez.

Când am ieşit în curte, au tăbărât pe noi din toate părţile şi cunoscuţi şi necunoscuţi, toţi îmi spuneau pe nume, iar pe ceilalţi doi i-au purtat pe braţe prin toată curtea. A fost o bucurie de nedescris. După ce ne-am mai liniştit m-am dat mai într-o parte cu câţiva prieteni, Tică Voicescu, Gicu Jimboiu, Traian Cuibotea şi am lămurit enigma de la izolare. Cei doi cu care deja mă împrietenisem erau Radu Constandache şi Eugen Dimitriu, studenţi, netrecuţi prin ororile de la Piteşti, din cauza cărora s-a pus capăt încercărilor de schingiuire la sanatoriu. Tot în ziua aceea au fost scoşi de la izolare şi cei de la camera 72, printre care erau şi doi cunoscuţi – doctorul Aristide Leza şi Virgil Ionescu, cel care încercase cu câteva luni înainte să se sinucidă, prin tăierea  venelor de la mâna stângă. În ziua aceea am făcut cunoştinţă cu aproape toţi locatarii secţiei de deţinuţi politici din sanatoriu.

M-a purtat Tică Voicescu prin toate camerele de la parter, unde erau bolnavii la pat cu situaţii mai grave, care aveau nevoie de îngrijiri speciale. La camera patru l-am cunoscut pe Valeriu Gafencu, omul cel mai cunoscut prin toate închisorile din ţară, printr-un comportament excepţional şi o trăire spirituală nemaivăzută de mine până atunci, eu care trăisem mult timp printre preoţi.

M-a primit foarte bucuros, spunându-mi că mă cunoaşte destul de bine, din spusele lui Tică Voicescu, care îi este bun prieten. Zâmbetul, blândeţea şi lumina din ochii lui m-au fascinat. Deşi era omul cel mai grav bolnav din sanatoriu, nu se plângea niciodată de nimic, doar de faptul că prietenii îl răsfaţă prea mult, spunea el în glumă. Nu-mi venea să mai plec de lângă el, însă Tică mă pusese în gardă că nu trebuie să-l obosim prea mult, că are nevoie de multă linişte. În timpul acesta, au venit doi băieţi şi l-au schimbat căci transpira mult. Atunci am văzut cât de slab era. Deşi avea o faţă plinuţă, aş putea spune, corpul era un schelet viu. Nu putea să stea culcat ci numai în sus pe perne, făcute în aşa fel ca să-i protejeze fesele unde avea escare foarte dureroase. La plecare am luat rufele să i le spăl, cu promisiunea că-l voi mai vizita. Aşa mi-am început meseria de spălător în sanatoriul Tg. Ocna. În ziua aceea am discutat mult cu Tică despre Valeriu. Deşi bolnav grav, de când a venit aici, a reuşit să impună o intensă viaţă spirituală în sanatoriu, ajutat în această privinţă de prietenul său Ion Lanolide, care, de asemenea, trăia o frumoasă viaţă spirituală şi de preoţii care erau destui în sanatoriu, de exemplu preotul Viorel Todea , duhovnicul sanatoriuluui, părintele Cărăuşu şi părintele Iscu, călugăr, stareţ la o mănăstire din Moldova. De aici, Tică, s-a hotărât să facă teologia când va ieşi din închisoare, deşi el era student la geografie.

Tot atunci m-am hotărât să mă înscriu în echipele care fac de gardă la camera patru, se mai numea şi camera mortuară, căci de aici se scoteau aproape zilnic cei care ne părăseau. În fiecare noapte făceau câte doi de gardă în această cameră, însă ne venea rândul cam la o lună o dată, căci erau mulţi înscrişi.

Aici, la camera patru l-am cunoscut pe pastorul protestant Wurbrand Richard, unul dintre cei mai grav bolnavi cu TBC de toate felurile, care a bătut recordul trăind peste trei ani la camera patru şi a reuşit să iasă aproape vindecat din închisoare, când a şi reuşit să plece în străinătate. Se ştie că însănătoşirea lui se datorează şi faptului că Valeriu, primind nişte medicamente de la un camarad care se eliberase, i le-a oferit pastorului, care din momentul acela a început să se simtă mai bine, iar în februarie 1953, când noi am fost transferaţi la Caransebeş, deja începuse să iasă la plimbare. A scris o carte în care vorbeşte de sanatoriul Tg. Ocna, însă a dat dovadă de incorectitudine spunând că el i-a dat lui Valeriu medicamentele primite de afară. Adevărul este că a primit medicamente, le-a oferi şi el, însă mult mai târziu, după moartea lui Valeriu, când el avea mai puţină nevoie. Cât de mult a pierdut în faţa noastră omul acesta!... Nu se gândea că tot sanatoriul ştia care este adevărul?

Din punct de vedere administrativ, închisoarea era condusă de un director, iar sanatoriul, din punct de vedere medical, de o doctoriţă, doamna Danielescu, o femeie foarte cumsecade, blândă, serioasă, foarte ataşată de bolnavi, zilnic printre noi, ajutată în permanenţă de o echipă de medici tineri dintre deţinuţi. Această echipă era condusă de doctorul Ion Ghiţulescu, medicină generală, Nae Floricel, ftiziolog, Aristide Leza, chirurg, Mihai Lungeanu, medicul camerei patru. Doamna Danielescu se ocupa numai de secţia de deţinuţi politici, iar la secţia de drept comun era doamna doctor Grigoraş, o femeie voinică, aspră şi trebuie să fie aşa căci avea relaţii cu altă categorie socială, care-i dădea mai mult de furcă. Asistenta medicală era ireproşabilă căci doamna doctor se ocupa îndeaproape de noi, iar băieţii noştri căutau să fie la înălţimea pretenţiei sale.

În fiecare lună, toţi treceam printr-un control radiologic, căci aveam aparate foarte bune şi chiar doamna Danielescu se ocupa cu radioscopiile noastre. Medicamente specifice bolii nu dădea la nimeni, decât numai prin şantaj. Au încercat de câteva ori cu băieţi tineri care erau recuperabili şi au fost refuzaţi. A fost un caz cu un elev de liceu Eddi Maschievici, căruia i s-a propus să renunţe la credinţa în Dumnezeu şi la idealul său şi în câteva luni de zile va fi vindecat şi pus în libertate, la care Eddi a răspuns cu nu categoric!... „— Atunci, mori, banditule!” şi în câteva săptămâni a murit bietul copil!...

Paza, în cuştile noastre nu era prea dură, iar gardienii nu stăteau prea mult printre noi. Mai mult la mese şi când se dădea semnalul orelor de cură, la deschidere şi la închidere. Se păzeau de sanatoriu ca de foc şi aveau şi de ce; aer mai contaminat, mai îmbâcsit de microbi, nu cred că mai era în altă parte. Delatorii, nici ei nu puteau sta printre noi, neluându-i nimeni în seamă.

Aici am văzut o armonie deplină, grijă şi milă pentru cei bolnavi, dragoste şi jertfă permanentă, dându-se curs legii ajutorului reciproc. Parcă dinadins ne lăsau în pace, ca să poată face, după anul 1958, marele proces al lotului Tg. Ocna, dar despre aceasta voi vorbi mai târziu. Până atunci în sanatoriu se va trăi ca într-o mănăstire. Viaţă frumoasă, seriozitate, cinste şi dăruire, era ca celor bolnavi la pat să nu le lipsească nimic. În privinţa alimentaţiei, erau mulţi care nu puteau să mănânce orice, mai ales cei cu tuberculoză intestinală, precum era şi Valeriu, de aceea cei care puteau mânca orice, să se lipsească din când în când de relaţia de unt şi marmeladă care se dădea zilnic, să o ofere bolnavilor. De aceasta se ocupa un student bănăţean Nae Păun, care colecta de la binevoitori, în secret, împărţindu-le bolnavilor. Despre aceasta, totuşi, ştia şi securitatea, căci politrucul Şlean nu dormea şi afla totul de la agenţii informatori, dintre noi, care îşi făceau datoria cu prisosinţă".

 Va urma.

Petre Grigorescu.

NOTA REDACTIEI: Articolul a aparut in revista buzoiana VREDNICIA "Ortodoxie si Romanism" - numarul 3 (textul este dupa randurile lasate redactiei de "nea Petrica"!)