Înnoirea în BISERICA? de Arhimandrit Arsenie Papacioc,

Am fost rugat şi invitat să-mi spun părerea în legătură cu soluţia de salvare – „înnoire în Biserică” şi sunt întrebat de unde să vină din afară sau dinăuntru, de sus sau de jos. Înnoirea să vină din toate părţile, să fie o înnoire interioară, trăire şi răsuflare în Duhul lui Dumnezeu. Conştiinţa să fie raţională, fără îndreptăţire. Să plecăm la unirea cea mai mare de la cel mai micuţ creştin până la cel mai mare vladică. Nu este timp să facem procese (situându-şi punctul de vedere în zona pluralului onorific, 

Părintele Arsenie Papacioc, de la înălţimea delicateţei şi autorităţii sale, răspunde întrebării (de prin anii ’90) a laicatului român: „Unde a fost Biserica?” - Pr. Prof. Ion Buga) care mai mult destramă valorile şi unirea în Biserică. Pe cine să judecăm? La întrebarea tendenţioasă: “Unde a fost Biserica?”, răspundem: în puşcării crunte, umilinţe grozave, bătăi păgâne, insulte pline de venin.

            Îi întrebăm şi noi: dar ei până acum unde au fost? Putem condamna o ţară întreagă că a trăit sub ruşinea unui tiran incompetent şi îndrăcit? Cei care au avut harul deosebit să înfrunte duşmanul pe te miri unde şi felul lor, au şi merite de plină laudă. Sute de mii de preoţi, călugări trăitori, fraţi de credinţă au purtat lanţuri grele bătute la nicovală prin beciuri ascunse. Ne-au smuls bărbile şi ne trăgeau de ele ca pe animale de căpăstru. Ne-au înfometat îngrozitor cu intenţii de exterminare, ani nesfârşiţi. Am fost aruncaţi în celule fără lumină – celule negre – în haine de puşcărie şi murdare de puroi şi sânge închegat şi uscat scoarţă pe ele. Ne-au cerut lepădări de Hristos şi de sfinţii Lui şi nu ne-am lepădat ferească Dumnezeu! O cât de mică amăgire nu am făcut, măcar că ştiam că trebuie să murim şi mulţi au murit.

            Ne-au cerut aceste lepădări insistent şi sistematic, izolaţi şi băgaţi în congelatoare (camere frigorifice) ca să poată obţine măcar un cuvânt împotriva învăţăturii Domnului nostru Iisus Hristos. Şi nu am cedat. Ne-au dat condamnări mari, ca tiranii cei mici să creadă cu adevărat că suntem mari criminali. Pe mine m-au condamnat patruzeci de ani. M-a distrat acest abuz de nesocotinţă, dar m-a costat.

            Aici a fost Biserica: în temniţă. Aici unde erau mii de creştini care cereau întâlnire

duhovnicească, dezlegări, întâlniri şi speranţe pe care le dădeam prin bătăi în perete (morse).

            Am scăpat din închisori, cei care am mai scăpat, fericiţi că am fost ajutaţi de bunul Dumnezeu. tinuare din pag.3)

Să-L purtăm cu drag în suflete. Nu ne-a părăsit! Simţeam că stă îndurerat lângă noi ca să înţelegem marea taină a crucii Lui. Ca să înţelegem rostul grozav al eliberării prin suferinţă pentru El. Şi harul Lui ne-a ajutat să nădăjduim, să dăm un răspuns bun cândva, la răsplata cea din urmă.

            Am venit fără bărbi, fără carne pe noi, fără dinţi, cu ochii ascunşi în orbite dar care străluceau încă. Am venit fără chip de clerici. Aşa cum eram am mers smeriţi la superiorii noştri, fiindcă ei poartă harul harurilor, să ne blagoslovească pentru treabă la sfântul altar. Ei nu erau lepădaţi de Hristos pe nici o cât de mică fibră dogmatică.

            Sfântul Apostol Petru s-a lepădat cu jurământ de Hristos chiar când Îl privea. Dar Domnul Iisus Hristos, Care suferise, a înţeles marele proces al neputinţei şi cu câtă gingăşie l-a menajat şi l-a iertat prin trei întrebări, întrebările iubirii, ca să poată paşte mieluşeii şi oiţele Lui. Petru, se înţelege, a rămas smerit toată viaţa, dar şi-a făcut apostolia cu îndrăzneală, demnitate şi putere.

            Vlădicii noştri nu s-au lepădat nici formal nici ascuns (unii! - n.r.). Au procedat cu înţelepciune şi nu le-a fost uşor şi bisericile aproape fără excepţie au fost pline până la refuz şi s-au cununat şi s-au botezat pe ascuns mii de suflete.

            Se observă că se vorbeşte cu pătimire. Noi nu suntem o instituţie limitată de activitate. Noi suntem Biserica. Noi şi toţi aceştia, toţi care vorbesc, suntem Biserica şi se vede că îi interesează prea puţin unitatea acestei instituţii sacre şi spun, pentru că sunt liberi acum, „Unde a fost Biserica?”

            Slujitori, mii de credincioşi au fost sub lacăte şi cătuşe grele, sub sârmă ghimpată şi sub cel mai diavolesc dispreţ şi ură umană, fără semne de ieşire sau de vreo mică uşurare. Se părea că scrie deasupra acestor inferne negre: “Lăsaţi orice speranţă voi cei care intraţi!”(ca la porţile infernului dantesc şi la cele aiudene - n.r.)

            Unii au fost aici alţii şi-au dus zilele cum au putut, dar şi-au pus râvnă să nu lipsească de la slujbele bisericeşti. Veneau la hramurile mari şi stăteau zile în şir, în coloane nesfârşite ca să poată săruta sfintele moaşte.

            Aceştia se îngrămădeau la sfânta spovedanie şi la sfânta împărtăşanie şi se rugau, noi suntem martori acestor sentimente, se rugau ca bunul Dumnezeu să elibereze lumea şi România de diavol.

            Întreb ca un duhovnic, aceştia care spun acum: “Unde a fost Biserica?” oare sunt spovediţi şi împărtăşiţi? Pentru că acolo erau creştini, în biserici, la sfintele taine. Apoi să înţeleagă că ei fac parte din Biserică şi neliniştea lor poate să aducă destrămare şi răsturnare de valori. Este nevoie de o mare unitate. Toate problemele din Biserică le va rezolva Biserica cu harul ei, rânduielile ei canonice şi după îndemnul Sfântului Duh.

            Nu proces de înnoire în scaune ci un proces de conştiinciozitate adevărată pentru fiecare dintre noi şi cei care am fost comozi şi lipsiţi de mare responsabilitate în calitatea ce o aveau, aceia se vor elimina singuri.

            Că noi aşa credem, că avântul unei îndoiri de conştiinţă a unităţii Bisericii, înnoire în fiecare inimă din noi, va repara uşor şi sigur orice deviere.

            Nu vă atingeţi de fiinţa Bisericii! Vreţi, adică, să spuneţi despre anumiţi oameni din Biserică? Aceasta este altceva, dar şi aşa nici cultura şi nici armonia, nici jertfa, nici bunul simţ şi mai ales încleştarea în luptă cu puterile întunericului nu ne dau voie să fim slobozi şi lipsiţi de condescendenţă.

            Nu este nimeni neprihănit şi nu vom fi noi cei care vom plăti; numai  Acela Care a împărţit talanţii, El va cere fiecăruia să dea socoteală la vreme.

            Am îndrăznit să îmi spun părerea pentru că prea mult am fost singur, în suferinţe, şi prea mult doream să-mi văd fraţii de credinţă mici sau mari, să ne rugăm împreună şi să ne întâlnim împreună, inimă la inimă şi îndreptăţiţi să spunem pentru oricine: e greu să ocârmuieşti lumea fără marea putere a iubiri.                                                                                  

                                                                                    *

“Cea mai mare pedeapsĂ venitĂ asupra Bisericii este nevrednicia propiilor sĂi slujitori!“                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                                             Arhim. Arsenie Boca