"Eu mă simt discriminat. Simt că țara mi-a fost furată …“ - Paul Craig Roberts, 81 de ani, fost adjunct al secretarului Trezoreriei SUA în timpul președintelui Ronald Reagan

Paul Craig"Eu mă simt discriminat. Simt că țara mi-a fost furată sau că eu am fost răpit și dus într-un loc necunoscut unde nu mă simt acasă. ..... astăzi, daca ești mai longeviv, ajungi să asiști la moartea lumii tale.", a spus Paul Craig Roberts, 81 de ani, fost adjunct al secretarului Trezoreriei SUA în timpul președintelui Ronald Reagan

Îmi amintesc de vremurile când nu erau ambalaje antifalsificare sau pentru siguranța copiilor. Asta era înainte de multiculturalism și de politicile identitare, când încă puteam avea încredere unii în alții, iar părinții își asumau responsabilitatea copiilor, fără să sa o paseze unor companii. Îmi aduc aminte de vremurile când nu existau venituri minime și nici taxe pentru vânzări. Statele își puteau îndeplini responsabilitățile fara toate astea.

Un timbru poștal costa un cent. O casă pentru clasa de mijloc era 11.000 de dolari, iar una mai bună era 20.000 de dolari. Un milion de dolari erau o avere. Nu existau miliardari. M-am gândit la toate astea acum, când am primit bonul de la un supermarket: o pâine de 3,89 dolari, 12 ouă bio de 4.95

dolari, 6 hot dog 5.49 dolari, opt roșii mici 5.19 dolari, un pachet de spanac 4.19 dolari, 2 litri de lapte 4.59 dolari. Când avean 5-6 ani, mama mă trimitea la brutărie cu 10 cenți ca să iau pâine sau cu 11 cenți pentru 1 litru de lapte. Cheltuiala pentru o seară la film în doi era de 10 cenți. 24 de sticle de Coca-Cola erau 1 dolar. Copiii căutau sticle de de Pepsi Cola pe șantiere. Atunci o sticlă returnată era 2 cenți. Cu cinci sitcle returnate puteai merge împreună cu prietena la film.

Monedele de 10 cenți, de 25 și de 50 de cenți erau din argint. Cea de 5 cenți era de nichel, iar cea de 1 cent era de cupru. Roosevelt a eliminat aurul în 1933.

Monedele de argint au dispărut în 1965. Ultima, cea de cupru, a dispărut in 1983. Acum vor sa scape de moneda de 1 cent de tot. Mulți dintre noi am crescut ducând ziarele, ca să facem rost de bani de buzunar. În liceu, într-o vacanță de vară am lucrat într-o filatură în schimbul unu, pentru 1 dolar pe oră. Și a fost muncă. După taxe, banii pe o săptămână de munca erau 33 de dolari. Când aveam 5 ani puteam veni în siguranță pe jos de la școală, 2 kilometri, fără ca părinții să fie penalizați de Serviciul pentru Siguranța Copilului pentru că m-au neglijat și m-au pus în pericol lăsându-mă singur. La școală puteam desena avioane de luptă, nave de război, arme, toate astea fără să fim priviți ca un pericol pentru colegii de clasă și trimiși la evaluare psihiatrică. Încăierările între băieți făceau parte din procesul de creștere. Nu era chemată poliția, nu erai încătușat și dus la închisoare. Acum, copiii care se joaca de-a hoții și vardiștii sau de-a cowboy-ii și indienii și se prefac că trag cu arma ajung în arestul poliției.

O bătaie între copii înseamnă acuzații și poate chiar dosar penal. Libertatea pe care am avut-o în copilărie nu mai există decât în cele mai izolate regiuni. Când mă gândesc la asta, mă întreb dacă copiii de azi își dau seama. Trăiesc într-o lume virtuală a monitorului și nu știu cum e lumea reală. Să prinzi pește într-un râu, să te joci împreună cu ceilalți în spații de sute de metri, să organizezi meciuri între vecini. Toate astea sunt acum niște plăceri necunoscute. Când ploua, citeam. Copiii de 12 mai ani mai citesc acum? Oare literatura SF poate să mai concureze cu jocurile video? Îmi amintesc de vremurile în care un acord era pecetluit cu o strângere de mână. Azi, avocații îmi spun că nici contractele beton nu se mai respectă. Am fost învățați să ne purtăm cum trebuie, ca ”să te poți privi în oglinda”. Astăzi, nu te poți privi în oglindă decât dacă ai înșelat sau ai profitat de cineva. Caracterul e de domeniul trecutului, la fel și comportamentul care azi e socotit

inadecvat. Ca să se facă mai bine înțeles, un om mai în vârstă punea mâna pe brațul celui mai tânăr. Fă asta azi, și te vei alege cu acuzație de agresiune sexuală. Ambele mele bunici ar fi astăzi acuzate de agresiune sexuală.

Înainte era descurajat comportamentul de informator, de ciripitor. Acum acest comportament este încurajat. Auzi asta de zeci de ori la aeroport. Vecinii vor chema Protecția Copilului ca să-i pârască pe alții pentru că și-au lăsat odrasla nesupravegheată la joacă. Îmi amintesc de vremea când afro-americanii spuneau că nu vor decât să fie tratați ca restul lumii. Asta era înainte de procentele rasiale din contractele guvernamentale de care beneficiaza doar companiile deținute de oameni de culoare. Odată ce obții niște privilegii, nu mai vrei să fii ca ceilalți.

Dacă părinții și bunicii mei ar învia acum, ar avea nevoie de un an de pregătire până sa iasă în siguranță în lume fără să fie arestați. Ar trebui să fie învățați să uite de comportamentul lor obișnuit, să uite de expresii ce azi sunt nepermise. Le-ar fi greu să înțeleaga că acum sunt zone din oraș în care nu poți intra. Îmi amintesc cum puteam merge pe cheiurile de lângă Washington fără să pățesc nimic, când aveam 12 ani. Proprietarii locuinței în care stau mi-au trimis ieri noile lor condiții. Sunt 89 de pagini de avertismente, definiții, explicații. Nimeni nu mai poate spune dacă ești sau nu asigurat. Am un Jaguar de 47 de ani, fabricat în urma cu 54 de ani. Manualul de utilizare îți spune cum să folosești și să repari mașina.

Un prieten mi-a arătat manualul unui Porsche vechi de doar 21 de ani. Are mai multe pagini de avertismente care să-l apere pe producător de orice decât are Jaguarul pagini legate de utilizarea mașinii. Astăzi, orice unealtă sau dispozitiv îți cumperi are mai multe pagini de avertismente decât de instrucțiuni. Mi-a sosit o scrisoare de la asigurările medicale plină cu explicații despre asigurarea mea modestă și scumpă. Scria acolo că serviciile sunt explicate în spaniola, vietnameză, tagalog, rusă, arabă, haitiană, franceză, poloneză, portugheză, italiană, germană, japoneză, hmong, llocano, somaleză, greacă și că nu se face discriminare de sex, rasă, culoarea pielii, dizabilități, naționalitate. Era precizat și cui să te adresezi dacă te simți discriminat. Există și un număr de telefon unde să suni și să depui plângere pentru discriminare.

Eu mă simt discriminat. Însa nu e o discriminare acoperită de aceste asigurări. Simt că țara mi-a fost furată sau că eu am fost răpit și dus într-un loc necunoscut unde nu mă simt acasă. Simt același lucru când primesc câte un apel pentru strângere de fonduri de la Georgia Tech și de la Oxford University. Georgia Tech era o școală de băieți unde învățau în primul rând cei din Georgia. Facultățile de la Oxford erau împărțite în cele de fete și cele de băieți, iar marea majoritate a studenților erau britanici. Acum, în materialele care-mi sunt trimise de la Oxford și Georgia Tech apar foarte rar bărbați albi. Văd multe femei și multă diversitate rasială și mă întreb ce facultate este asta.

Indiferent că este o îmbunătățire sau nu, ele nu mai sunt școlile din amintirile mele. Școlile pe care le știam au dispărut. Acum, acolo este altceva. Poate că așa a fost dintotdeauna, însă astăzi, daca ești mai longeviv, ajungi să asiști la moartea lumii tale. Prietenii mor și nu mai are cine să-și amintească, în timp ce tu privești cum lumea ta dispare în niște răstălmaciri care să slujească noilor agende politice”.

SURSA: accentmedia.ro

FOTO: tehrantimes.com